ana

A doua săptămână de proteste. Mituri și reacții personale

2012-01-23T17:17:00.000+02:00

Am intrat în săptămâna a doua de proteste. În ciuda numeroaselor încercări de politizare a mișcărilor din Piața Universității, se scandează în continuare ”PDL, USL, aceeași mizerie”. Și pe bună dreptate. Pentru că piața știe ce vrea. Asta, din nou, în ciuda încercărilor de decredibilizare a protestelor datorită faptului că nu există un mesaj unitar. Sigur că fiecare om neafiliat politic care iese din casă zilele astea are propria-i motivație. Una peste alta, dacă te duci în piață, fie ca și observator sau gură-cască, e imposibil să nu vezi că punctul comun al tuturor scandărilor și revendicărilor care circulă este o mare greață față de actuală clasă politică în întregimea ei. Nu înțeleg de unde vine pretenția ca piața să vină cu soluții, revendicări clare și eventual recomandări de politică publică. Mi se pare suficient ca piața să strige ce doare: că sunteți corupți, domnilor politicieni, că ne-am săturat de atitudinea asta de acceptare tacită a corupției ca și când asta ar fi norma nescrisă a democrației românești și nu exemple răzlețe amendate de justiție. Și nu doar PD-L are corupți, ci, așa cum piața strigă, nu au fost uitați nici USL-ul și marii corupți care-l compun. Este evident ce vrea piața, nu înțeleg ce nu se înțelege: reformarea clasei politice!

Din televizor nu reiese însă clar acest lucru. După ce am protestat o săptămână alături de oameni neafiliați politic, simt că lucrurile o iau razna în Parlament. Isteria opoziției mă calcă pe nervi mai tare decât nesimțirea puterii. Îi detest în egală măsură și pe unii și pe ceilalți.

După o săptămână de proteste, partidul de guvernământ a venit joi cu o poziție oficială. Nefericit moment, tocmai în ziua în care opoziția a organizat un miting în București. Permiteți-mi să mă simt ofensată. Eu, cetățean nepartizan plătitor de taxe, pot să protestez cât vreau, că nu mișc partidul de guvernământ să îmi arunce altceva decât injurii. Se mobilizează opoziția, iese și PD-L la televizor. Mai mult, iese și Băsescu, care alege să tacă laș, să pretindă că nu-mi aude nemulțumirile. Așa mă transformă, din nou, într-un cetățean turmentat, dar care merge totuși conștiincios la vot de fiecare dată, chiar și pentru a face floricele din ștampile cu ”votat”, ca să nu-mi fure careva votul.

Demiterea lui Baconschi e prima veste bună pe săptămâna asta. Sper să nu fie și ultima. Piața mai vrea demisii. Eu personal aș vrea mai mult decât atât. Nu am trăi într-o lume mai bună dacă politica din România ar scăpa de unii precum Năstase, Remeș, Ridzi și alți mari corupți? Nu îi țin minte pe toți, că sunt atâția încât au devenit normalitate. Cert e că aparțin ambelor tabere.

Odată cu asumarea personală a ieșirii în Piața Universității, mi-am asumat încă niște lucruri. Primul, și cel mai important din punctul meu de vedere, e că protestul meu e pentru fond, nu pentru forme. În fond, vreau stat de drept. Știu că ocupația de oengist îți dă șanse mult mai mari decât alte ocupații să te frustrezi cu privire la gradul de respectare a legilor din țara asta. Tot timpul ne lovim de nerespectarea legilor 544/2001 și 52/2003, de tot felul de avize date fără temei legal, nu sunt publice contracte plătite din banul public. Și nu de ieri, de azi. Asta mă revoltă și mă face să merg la protestele cu care rezonez. Din punctul meu de vedere, Piața Universității de acum e suma protestelor la care am participat de-a lungul timpului.

În al doilea rând, mi-am asumat niște consecințe, oricare ar fi ele. Nu vreau să câștige USL alegerile, anticipate sau nu. Nu vreau să le câștige nici PD-L. Va fi una din două. Din păcate. În schimb, nu voi face niciun fel de calcul electoral în ceea ce privește votul meu. Și dacă nu aș fi ieșit în stradă, aș fi fost o ipocrită.

Există, relativ la proteste, multe lucruri pe care media le face să pară altceva decât sunt.

Mitul I – violențele

Eu am mers pentru prima dată în piață duminică, 15 ianuarie, și de atunci în fiecare zi. Sunt întreagă fizic, nu m-a bătut nimeni, nici nu m-a percheziționat nimeni. Nu am plecat nici mai repede, nici mai târziu decât alții. Cunosc câțiva care au fost căutați în genți și alții care au fost loviți de jandarmi. Nu cunosc pe nimeni dintre cei care au cauzat scandal și violență. Cred că s-a exagerat peste măsură privind violențele. Nu cred că a fost nimic de necontrolat. Într-adevăr, se strigă în piață că Jandarmeria apără hoția. Nu sunt neapărat de acord. Din experiența mea de opt zile, pot să spun cu toată convingerea că simpla prezență în piață nu va duce la capete sparte și arestări. Restul e scandal mediatic.

Mitul II – ieșitul în stradă dăunează imaginii României

În aceeași ordine de idei, ocuparea Wall Street a dăunat imaginii SUA, indignații din Madrid au dăunat imaginii Spaniei, protestele din Budapesta au dăunat imaginii Ungariei. Imaginea din mintea/opinia cui, până la urmă? De cine ne tot ferim aici și pentru cine încercăm să fabricăm povești frumoase cu stabilitate economică, bunăstare și democrații veritabile? Din punctul meu de vedere, protestul de stradă nu face altceva decât să pună și cetățenii români pe lista lungă a cetățenilor nemulțumiți din alte state din UE sau de aiurea. Personal înțeleg că deciziile economice de criză și măsurile de austeritate sunt necesare, dar nu voi înțelege niciodată derapajele autoritare ale statelor din vremuri de criză. În speță, comasarea alegerilor pe fondul crizei economice este profund nedemocratică. Am fost în Parlament în 22 decembrie 2011 și este unul dintre principalele motive care m-a scos în stradă în ultimele zile.

Mitul III – iese cine are șosete rupte sau nu are de lucru acasă

Asta vine la pachet cu tendința presei de a intervieva în special cetățeni din grupurile marginale și/sau vulnerabile, că deh, bâlbâielile sunt mai interesante și stârnesc zâmbete. Eu, vorbind cu o domnișoară de la Realitatea, am fost întrebată de ce am lacrimi în ochi. De frig, de-aia. Domnișoara ar fi vrut să smulgă o poveste lacrimogenă. Așa se face. Lacrimile vând, foamea vinde, aburii de alcool vând și ei. Îmi pare rău, în piață sunt și oameni care nu vin acolo pentru că nu au ce mânca acasă sau pentru că nu au un job. Există niște tâmpiți ca mine, care merg acolo în numele unor valori. Unii care formează o clasă de mijloc, foarte puțin reprezentată la nivel demografic, dar foarte prezentă în piață. Eu plec de la birou în jur de 19.00, direct în piață. Da, pentru că îmi pasă, pentru că sunt o romantică idealistă care vrea să schimbe lumea. Suntem mai mulți. Ce bine!

Ce urmează?

La nivel de consecințe, mizele mele sunt altele decât demisia lui Băsescu singură. Minimal vorbind, speram, la începutul săptămânii trecute, să li se facă frică politicienilor de cetățeni. Pe parcursul acestei săptămâni de proteste am ajuns la concluzia că de fapt vreau curățarea partidelor. A tuturor partidelor. Vreau să văd și pădurea, nu doar uscăturile.

Partea cea mai frumoasă e că am trăit aceste revolte, că am fost vie, că am simțit că lucrurile se mișcă și că nu sunt singură. Când te găsești cu unii care cred ca și tine, da, lumea poate se îngustează, dar devine mai bună. Când vezi că mai sunt unii cu coloană vertebrală, nevânduți nimănui, care scandează pentru ei înșiși și nu pentru un partid sau altul, lucrurile par mai normale. Nu pot decât să mă bucur că am trăit protestele de acum. Nu regret nicio clipă că am fost acolo și merg și mâine. A fost obositor dar simt că a meritat. Nu din cauza consecințelor, ci pe palierul afectiv. Aveam nevoie să am încredere în niște necunoscuți indignați. Celor ce nu au ieșit nu pot să le reproșez prea multe. Presa a generat panică și neîncredere în proteste. În plus, cei care au stat în casă sunt probabil mulțumiți cu ceea ce au. Să nu pretindă altfel. Că și eu reciclez, și eu plătesc bilete de autobuz, taxe și impozite și merg la teatru. Dar civismul e mai mult decât atât. Și nemulțumirile trebuie spuse cu voce tare. Până ne aude cineva.

Eu sunt in strada in fiecare seara. Apolitic si pasnic

2012-01-20T14:37:00.000+02:00

Despre proteste am scris aici, reflecta ceea ce cred si cum ma simt relativ la proteste. La nivel personal, marturisesc ca sunt obosita de nu mai pot, dimineata vin la birou, pe la 19.00 seara plec in piata, pe la 22-23.00 ma duc acasa si pana pe la 2-3 noaptea citesc bloguri si statusuri si sharuiesc chestii. Imi pare rau ca unii si altii ne pun etichete. Eu stau in zona fantani, unde oamenii zambesc si sunt pentru reformarea de fond a clasei politice si nu doar pentru inlocuirea coruptilor de acum cu la fel de coruptii din opozitie. Suntem pasnici si e un sentiment foarte placut :). Despre cum ma simt acum, dupa atatea zile, va spun in weekend, cand voi apuca.

Aici gasiti poza de profil pentru facebook si scriptul pentru blogul vostru, pentru a publica mesajul "Daca va pasa, iesiti din casa!".

Drama cercetătorului amator - o documentare

2011-06-13T21:51:00.006+03:00

Aşadar, iar lucrez la o cercetare. Şi sunt în faza aia penibilăăă, care mi se întâmplă de fiecare dată, când cu câteva zile înainte de a trimite materialu la tipografie fac nişte crize surori cu apocalipsa şi mi se pare (adică nu mi se pare, chiar aşa e de data asta) că numai tâmpenii am scris, că materialu nu e bun de nimic, că io nu sunt bună de nimic, că îmi dau demisia şi nu mai scriu niciodată niciun rând de nimic policy related. Dar acum mi se important că, finalmente, observ şi io un pattern comportmental când fac cercetare şi simt nevoia să îl documentez pentru ca data viitoare să fiu mai pregătită psihic (aham, right!).

Pe paşi, lucrurile se desfăşoară în următorul fel:

1. Tema - la început pare genială, ţi se pare că gata, ţi-ai descoperit bucata de policy pe care vrei sa te duci de acum înainte, mamă, cât de grozav e...

2. Literatura - descoperi nişte autori supertari pe temă, citeşti de nu mai poţi, găseşti chestii foarte faine, te gândeşti ce bine poţi să aplici modele pe cazul tău, totul pare de vis, o să fie o mare chestie în domeniu...

3. Metodologia - designul e frumuşel, ţi se pare inteligibil şi aplicabil, dar încep dubiile....

4. Datele - aici deja se împart apele - dacă ai calitative, sunt şanse să fie încă bine, da io nu prea lucrez cu metode de-astea... la cantitative, iar se împart puţin apele, dacă tu culegi datele sunt încă şanse, chiar cu multe non-răspunsuri, da sunt cumva... dacă tre să scotoceşti în lume după date...aia avem, aia nu găsim, aia o putem lua de la eurostat, cealaltă de la INS, pe România nu putem aplica aia că nu ştim nimic etc. Noh pe aici devine un pic aiurea...

5. Începi să scrii analiza... azi poate fi bine, mâine mai puţină inspiraţie, poimâine revine etc. Şi scrii de nebun, te mai poticneşti, una, alta... Între timp ţi-e deja clar că pe subiectul respectiv nu mai scrii vreodată sau alegi alte metode, alte variabile, altceva, totul ar fi altfel dacă ai lua-o de la început...

6. And then the hell breaks loose, că nimic nu mai e bine, că nu iese, că nu bate, că nu e nici pe departe ce trebuia să fie! Totul e de căcat, metodologia e proastă, tâmpiţii care culeg date îs, evident, nişte tâmpiţi, datele îs de căcat, România e de căcat şi mai ales tu, eşti un mare bou/vacă!

7. Vrei să ştergi tot, să pleci în lume, îţi vine să vomiţi când tre să deschizi documentul cu pricina, şi ţi se pare că toţi ceilalţi din lume ştiu foarte bine subiectul şi or să te întrebe de x, de y, de z şi tu proasta lumii n-o să ştii ce să zici, o să te încurci, o să îţi dai arama de libertariană pe faţă, o să faci feţe feţe şi o să te strâmbi, o să gesticulezi exagerat (ei, asta faci oricum!).

8. Se mai uită cineva pe material, mai dă un feed back, mai editează, tu mai faci o criză, mai pui un studiu de caz, o sare, un piper... tot absolut penibil ţi se pare, da îl dai în tipar că ce dracu să îi mai faci...

9. Lansezi povestea, îi dai drumu la copchil, îl prezinţi la lume. Nobody usually gives a shit! Nu te întreabă nimeni cine ştie ce prostii la care te-ai gândit tu înainte sau cum ai calculat nush ce indicatoru vieţii şi că de ce aşa şi nu altfel. Nope! Cause people don"t know shit! Şi chiar dacă ştiu, nu ţin aşa de mult să îşi impună ideile lor şi să te dărâme...Dar te stressezi de-ţi crapă capu până în ultimul moment...

10/1. Trece, ca toate... uiţi, în amintirea ta totul a fost ok şi aşa cum trebuia să fie. Nu ai schimbat fundamental lumea şi nici nu ai venit cu recomandări de policy nemaiauzite şi nemaivăzute...dar ai fost de bun simţ, ai spus lucruri ok etc. Desigur, în scurt timp începi alt proiect, tre să faci alt studiu. Şi revine ciclul.

Întotdeauna mi se întâmplă la fel! De vreo 5 ani încoace, cu precizarea că la început nu scriam singură singurică la studii mari, dar drama era fix la fel în capul meu... Ţin minte că o dată când trebuia să prezint o lucrare la o conferinţă în Suedia am plâns ca proasta la telefon cu mama până când s-o enervat aşa de tare că mi-o zis să nu mă mai duc dacă aşa mari suferinţe îmi provoacă. Şi atunci o fost un fel de moment cheie în care mi-am dat seama că îmi place cumva să trec prin toată chestia asta, că mă provoacă aşa cum nimic altceva din toate câte le fac pe post de ONGistă nu mă mulţumeşte mai tare decât să văd io singură cum se leagă lucrurile şi ce se întâmplă dincolo de evidenţa de pe stradă sau din presă. Deci un fel de s&m research related...

Şi ca să zic de cazul de faţă, acum ma chinuie un raport pe ocuparea tinerilor pe piaţa muncii şi desigur că am crezut vreo săptămână că o să aplic la un job la DG Employment şi că flexicuritatea mi s-a părut o chestie rezonabilă, apoi m-am enervat că nu ştiu nici măcar cât la sută din GDP merge pe măsuri active de ocupare în ro. Acum sunt înainte de tipografie, încă mai am o groază şi nimic nu are sens. Dar despre căutatul de sensuri, cu altă ocazie...

Acum vreau doar să treacă luna iunie cu bine, să dorm o săptămână întreagă şi să am chef să mă bucur de contexte sociale distractive.

Melc, melc - mutat, mutanţi, mutatis mutandis

2011-05-16T22:59:00.005+03:00

melcul...
Cu casa în spate, cum ar fi... aşa mă simt, deja de o lună sunt aici, în casa asta cu termopane şi gresii şi faianţe şi alte acareturi mai acătării, vis a vis de un bloc în care stau oameni importanţi şi cu sri-ul ascultând telefoane despre cafele, natură, reuniune de 10 ani de când am terminat liceul, sex, pantofi pentru nuntă, sandale, concediu, cand vii acasa, ce ai mâncat, când ai mâncat, hai să bem o bere. Şi altele pe care le-am zis zilele astea via telefon.
M-am aranjat cu dulap şi pat şi aproape toate cele şi încă tot nu e comfy enough. Încă mă duc de tembelă noaptea să vad dacă e închisă uşa. Sau butelia, sau vreun buton la aragaz (btw, am un aragaz care se numeşte Metalica :)).

mutatul
M-am plictisit/săturat un pic de nomadismul ăsta, de chirii care durează un singur an, de mutat căţei şi purcei şi tot ce mai aduni într-un an, tot ce ikea a livrat cuminte întru bunăstare şi confort, de cărţi care se adună fără să le mai poţi citi, de haine care se înghesuie nepurtate în dulapuri mici, mici, numai aşa, de dragul de a mai da un ban pe încă ceva ce n-o să porţi prea des, pentru că vara nu mai e vară şi iarna nu îţi place şi rochiile se adună şi se declară fericite că wow, ai purtat-o pe aia neagră de vreo 3 ori şi pe aia albastră de 2. Ai uitat de aia gri, că nah, era de anul trecut şi restul te arată grasă (dar nu eşti tu de vină, dragă, ele, rochiile sunt de vină, şi blugii şi cizmele şi dresurile şi şosetele şi tricourile şi leggingşii! nu tu!).

mutanţii
Povestea cu umeraşele e mai simpatică, te zgârie de fiecare dată când deschizi duplapul, îţi amintesc că sunt şi rochii de vară, cu dungi şi cu buline şi frumuşele, da' păcătoase, că ba sunt prea decoltate, ba prea lungi, ba prea scurte, unele prea largi şi majoritatea prea strâmte, cu bretele sau fără. Oricum, astea de vară sunt faine. Dar nu poţi să le porţi! Că ele nu sunt de vină, dar nu prea vin bine cu tenişi - şi oricum e prea cald! - şi cu sandale arată prea nu ştiu cum şi oricum, tu ai 2 bucăţi de sandale, unele roz şi unele crem şi rochiile sunt toate din alt film, alb cu verde sau negre sau oricum, dar nu purtabile cu încălţările din dotare. Din nou, Ana, nu tu eşti de vină! Tu eşti ok, da? Ah, şi balerinii care te jenează orice ar fi şi oricum am încerca să întoarcem lucrurile în favoarea lor, parcă nu se poate şi nu se poate... Am şi un story cu un sacou, foarte frumos, purtat o dată acu vreo 2 ani sau naiba ştie când, poate spre niciodată cumva. Şi mai am un sacou cumpărat dintr-o mare şi fundamentală eroare de judecată dreaptă. Sau trebuie să îmi cumpăr ochelari, să mă edific chiar din incinta magazinului ce NU trebuie achiziţionat.
Dar cea mai plăcută companie din această nouă locuinţă tot papucii sunt. Ei stau sub masă, călăriţi unii peste alţii, de diverse forme şi culori, pe lângă fieru de călcat haine şi fieru de călcat părul şi aparatul de smuls părul şi aparatul de uscat părul - wow, am trei bucăţi aparate care au legătură cu păr, hmmm, what does that say about me? Aşa, şi papucii ăştia sunt în marea lor majoritate tenişi şi adidaşi - acum număr, staţi să vedem - 7 bucăţi... 2 le port, 5 la păstrare. Mai am cizme, 2 bucăţi - s-a purtat aia fără toc, da la iarnă vreau altele, claaar? De sandale am zis deja şi balerini 2 bucăţi, purtate ocazional mai ales dacă iau taxi. Plus una bucată pantofi cu mare toc, purtaţi la evenimente cu ţinută obligatorie şi înjuraţi pe toată durata purtării. Nu mai zic nici de intenţii caritabile din care se adună o singură punguţă cu vreo 3 chestii, pentru că nah, sunt ale mele toate şi le vreau. Chiar dacă nu le port. Chiar dacă nu am loc de ele. Chiar dacă mă enervează şi că nu le port şi că nu am loc de ele.

mutatis mutandis
Aşadar, m-am mutat, toate sunt, după cum se vede mai sus, la locul lor :)). Mutatis mutandis, e ca atunci când îţi cumperi poşetă nouă şi ţi se pare că mamăăă, câte buzunăraşe şi buzunărele şi cum o să ţi le găseşti tu pe toate în 2 secunde, că de acum sigur, te organizezi şi va funcţiona, că te ajută infrastructura. Şi impresia durează... până când chiar trebuie să scoţi chei, telefon, portmoneu, cartelă de metrou etc. Ţigările se găsesc repede. Cu bricheta am în continuare o problemă.

The end
Gata, mă duc să îmi fac o listă cu ce mai vreau de la Ikea şi să caut o rochie nouă pentru marea chestie de 10 ani de la sfârşitul liceului.

Why do I still like EU?

2011-05-09T22:41:00.005+03:00

Lately, Europe seemed just complicated to me, at least from the Romanian perspective. First, the EU funding does not go well for Romania, we seem to be incapable of even accessing the money, let alone using it right and having an impact. Second, the French presindent actually doesn't seem to give a crap on the freedom of movement directive and sends some roma back to their countries - as far as I understand, discrimination and racism are not european values. Or maybe they are just hidden behind the politically corectness frenzy? And do trust me, I can understand action against illegal activities and I don't think it was the case here. Third, and not at all the last but the latest, Greece might want to give up the Euro currency. EU won't allow that, of course, but I still think it's a huuuuge question mark for how things go with the EU.

Today we should celebrate Europe and I thought I had no reason to. But then again, I sort of do. With all the leftist stuff, with all the beurocracy, I stil like Europe. First because of all the human reasons like getting to travel a lot with cheap flights, having the option to move around and get a job somewhere else and also because in the end I make a living thanks to EU and their funds, as malfunction as they are. Second, and that is today's sad discovery, I like Europe because I do not trust my own government. I do not know yet if I trust Europe, but in terms of degrees, it is so much better than the national government. I do not want to chear for Europe, I want to keep myself critical towards it, but honestly, it seems like the only hope for Romania to really grow up already and start showing some results.

Then again, I can see some results - things really improved in most of the policy areas and public services if we are to compare Romania 2011 with Romania 2000 for example - but at such slow pace that it makes you want to just leave it behind to develop at its own speed and you go your own speed and that's that!

Ana goes clubbin? Eh, not really...

2011-04-02T01:18:00.003+03:00

Asa, azi am ajuns intr-un club... finalmente, ca de mult vroiam sa dansez. Dar nu a fost sa fie... desi la club ii spune el dictador (drept pentru care te astepti sa fie muzica de un fel... cumva mai revolutionara poate???), era ataaaaat de mainstream ca deja sunt acasa si incerc sa ascult ceva cat de cat sa imi revin. Boooring!!!
Noroc ca au fost pe bar doua domnisoare care incercau sa presteze intru entertainment... dar una era total aritmica (si eu nu ma pricep delooooc la ritmuri & shit) si cu celulita iar cealalta avea un costum cu paiete aurii si nu m-am putut concentra pe dans in sine ca nah, eram usor orbita de toata chestia(la asta nici celulita nu i-am vazut-o asa de sclipicioasa era :)))). Anyways, macar era ceva la care sa te uiti acolo, desi feminista din mine nah... a suferit un pic ca domnisoarele fac ce fac si probabil se simt si mandre de asta... ahhh
Plus ca am o situatie cu spatele din cauze de yoga... ma doare cand stau normal (aplecata/cocosata e normalul meu) dar ma doare si cand stau drept, ceea ce e un pic prea mult pentru orice pozitie in care m-as putea afla. Ma rog, am dansat (a se citi ca am stat in picioare si m-am balanganit cumva...) pe riana, pe parov stelar si cea mai buna melodie a fost aia cu are you gonna be my girl de la jet si care a durat in jur de 30 de secunde or smth... au mai fost nush ce melodii hip hop pe care parca mi le aduceam aminte din liceu (omfg, its like 2011, right ?!), niste madonne remixate rau si restu pe carari, habar nu am ce erau, dar oricum, suna ca si la dentist. Not funny.
In plus, doua beri si o techila nu mai fac lucrurile mai putin nasoale...

Simt nevoia de o melodie relativ mainstream pe care io cu drag as dansa/balangani intr-un club:

Bogota Change - rezultate faine prin mijloace mai putin faine? Sau?

2011-03-17T19:38:00.012+02:00

Azi am văzut un documentar care mă face să scriu, deci îl recomand. Poate generează puţină gândire critică, n-ar strica. Opinia mea despre film - adică nu despre film, filmul e în regulă, spune o poveste – ci despre ceea ce s-a întâmplat în Bogota la nivel de urbanism, este, după cum văz, opusă părerii generale, din ce am remarcat prin presă şi în reacţiile de la locul faptei. Ori eu nu pot să cred că Bogota este un best practice din punct de vedere al principiilor democratice. O fi ok din punct de vedere al viziunii urbanistice – nu am avut mari probleme în a aprecia rezultatele, cu mijloacele am avut probleme. Dar să povestesc logic:

Ok, avem un nene, fain de altfel (puţin cam prea de stânga pentru gustul meu, dar pot să trec peste asta), rector la universitatea din Bogota, care încearcă să promoveze un stil de viaţă green, egalitate etc. Un pic temperamental, filosof, îşi arată fundul la studenţii care îl huiduie. Cu coaie, cum ar veni. Cu acest domn suntem bine. Ajunge primar, face o grămadă de campanii mişto, neconvenţionale, prin care încearcă să educe populaţia pe diverse chestii. Pe modelul “oamenii aruncă gunoi pe jos pentru că e acceptabil în comunitatea lor să arunce gunoi pe jos” îi învaţă pe pe cetăţeni să respecte regulile de circulaţie, să nu mai fie violenţi şi altele din zona asta. E drept că eu l-am luat de bun şi onest. Cred ca aici nu mi-a ieşit să fiu critică. Şi ajunge cu campaniile lui să mai fluidizeze traficul, să reducă rata infracţionalităţii, atacă foarte puternic corupţia de la nivel de consiliu local şi pare să îi iasă toata chestia. Foarte tare, economia creşte, bujetu local e mare etc. Numai că se împlinesc 3 ani de mandat (1994 – 1997, Antanas Mockus se cheamă domnul primar nebun şi simpatic) şi nu mai are voie să candideze.

Aici se schimbă puţin macazul filmului şi începe să fie muuuult loc de critică. Pentru prima dată în Bogota s-a simţit nevoia de politici incrementale. Nu mai trebuia să se schimbe lucruri, ci să fie continuate alea începute deja. Tot bine suntem. Şi găseşte acest Mockus pe unu care să îi continue politicile. Deja filmul o ia razna de la ăsta punct. Opozantul candidatului (pe al său nume Peñalosa, candidatul to be continued de la Mockus) zic ăştia din film că era un politician populist. Well, omu ăla mergea la televizor, promitea X km de autostradă, locuri de munca, modelul clasic, îl ştim parcă. Domnu Peñalosa, care nuuu eeraaa populist, să ne-nţelegem, a ieşit cu bicicleta la bulivar, a vorbit cu oamenii, a dat fluturaşi, s-a pupat cu ăia pe acolo şi a promis acces egal la resurse, cam asta îi era platforma. Câştigă, desigur.

Şi ce face el? Păi vine cu o viziune (mega-socialistă, dar nu fac mare chestie de acest aspect) pe care, aşa ca al nostru mare primar, o impune efectiv. Nu îi contest omului onestitatea şi nici nu cred că îsi dorea tâmpenii. Dar vroia el ca tot oraşul să circule cu transport în comun şi nu cu maşini perso, de exemplu. Drept pentru care construieşte piste pentru biciclete şi face rute speciale pentru autobuze rapide, pe care maşinile nu au voie să le folosească. Desigur că transportatorii clasici şi sindicatele fac greve şi proteste, dar ce contează, nu, ce vor sindicatele din transport? E un fel de al nostru primar care nu îi bagă în seamă pe ăia ce se opun demolărilor. Efectiv! Şi nimeni nu pare să fi remarcat asemănarea. Sau şi mai mult – un cartier rău famat din centrul Bogotei e demolat şi nu toţi cetăţeanii care locuiau acolo au fost relocaţi în alte părţi. Suna oare a o poveste cunoscută? S-a ajuns în cartierul ăla la proteste de stradă, bombe fumigene, chestii nasoale rău. Şi nu ştim că acolo nu erau clădiri vechi, omul a vrut să demoleze, asta a făcut, fără să îi pese de cetăţenii care locuiau acolo. Apoi a vrut musai un parc care era, aparent, proprietatea celui mai wealthy country club din Bogota. L-a vrut, l-a luat şi l-a făcut public, în numele egalităţii. Ori eu nu cred că are cineva dreptul, în numele nimănui, să se joace cu proprietatea privată, nu se face şi gata! Dar să trec peste asta, că nu avem toate detaliile. Şi cetăţenii sunt foarte nemulţumiţi, proteste, ajunge în sondaj la 18%, aproape trebuie demis, dar cumva scapă şi lucrurile se termină bine. Adica parcul e public, autobuzele sunt mari şi roşii şi frumoase şi circulă pe rute numai ale lor, cartierul în care puţea a dispărut şamd. Toate astea în 3 ani de mandat.

Şi se întoarce la cârma Bogotei Antanas Mockus, domnul cu care a început filmul. Şi îi continuă ăstuia de mai sus politicile de infrastructură, ura, ura, toţi oamenii au electricitate, biblioteci, parcuri, duminica în zone centrale nu se circulă cu maşina, multe piste pentru bici, totul e ok, se termină filmul.

După cum am mai zis, rezultatele sunt bune. Dar numai faptul că vine unu care are valori morale şi mai e şi technocrat nu face ok modul în care s-au luat deciziile în Bogota. Să fim serioşi, peste 20 de ani, dacă lumea va fi mulţumită de diagonala sau cum îi spune Uranus, se va face un documentar cu Oprescu în care se va povesti cum a demolat el, din viziune şi pasiune pentru Bucureşti, un întreg cartier de dărăpănături. Şi în contextul ăsta, ăia care au aplaudat la filmul cu Bogota ar fii ăia care protestau în stradă şi pe care, din fericire, vizionarul nu i-a luat în calcul. Aşa că pe mine să mă lase cu Bogota ca model pentru Bucureşti, că parcă suntem obsedaţi să preluăm chestii, fără un pic de analiză de fond. Pentru că da, rezultatele sunt bune, dar scopul nu scuză mijloacele. Nu ajunge să vrei parcuri şi nu şosele ca să fie ok să nu iei în seamă ce vor cetăţenii.

Tot filmu asta mi-a dat (iar…) sentimentul că de fapt, oricine ajunge la putere tot cu aceeaşi atitudine de eu ştiu mai bine ce vrei tu ma va trata. Sau poate nu am înţeles io nimic din filmu ăsta şi tre să mă lumineze cineva, că nu văd clar lucrurile. Aştept lumina, că mă enervează sentimentul cu care am plecat de acolo....

Trailer:

un drum - cu cracii-n sus!

2010-12-02T01:07:00.005+02:00

oarecare el, drumu... începe cu taxi-ul, ales, evident, pe sprânceană! şi un şofer foarte de treabă, care mă întreba la fiecare intersecţie dacă e bine pe unde o ia şamd... eu tot îl aprob, că deh, habar nu aveam despre ce vorbeşte... şi tot aşa, vreo 2, 3 nume de străzi, io da, e bine, pe acolo, sigur, da, da... până când se gândeşte să mă întrebe dacă vreau pe partea asta sau pe ailaltă şi nah, nu mai puteam să zic că da... şi ce sa fac, îi zic că nu ştiu ce vreau şi pe ce parte, pe mine să mă ducă unde i-am zis... nah, o râs oleacă de mine dar am ajuns... şi am păşit afară din maşină, am apucat chiar să închid uşa, după care piciorul meu stâng o ia înainte sigur pe el, dar poleiul de pe jos - de care capu meu de fapt era aware da uitat să transmită perifericelor - îl face pe stângul să o ia în faţă cu o viteză ceva mai mare decât de obicei şi dreptul nu mai ştie ce să facă şi mai departe nu mai ştiu nici eu decât că eram cu ambele picioare în sus, cu fundul jos, uşor nedumerită şi înjuram. M-am apucat bine de un stâlpişor de pe acolo şi în mod natural m-am ridicat, ca să văd că nişte cetăţeni urmăresc acest show improvizat de unde-nu-i-cap-vai-de-picioare-respectiv-de-fund-că picioarele-s-bine. După ce am zis că îs ok, în mod evident superamuzată de situaţia de altfel normală iarnă, simt că îmi creşte încă o mână stângă din aia pe care o aveam deja şi mă panichez şi apă rece, gheaţă etc. Sunt bine, cu două mâini, doar puţin mai e umflat locul ală cu care am frecat asfaltul/poleiul şi are un punct roşu... În schimb, din ce reuşesc să văd, am nişte vânătăi splendide :) pe care le-am constatat mult după panica cu mâna no. 3. În tot cazul, a fost aşa...

Moment de sinceritate: acest post vine după cel de dinaintea lui (hai, seeeriiiooos? cine s-ar fi gândit?) şi vrea să spună că mi se mai întâmplă şi mie lucruri, nu cine ştie ce, dar lucruri mărunte, mai mult sau mai puţin funny, care lasă urme şi scot pete, lucruri obişnuite care mă fac să uit de toate depresiile şi prăpăstiile şi nemulţumirile pe care le am în cap... auzi la ea, că îi trebuie afară din zona de confort... păi cu cracii în sus pe stradă e în zona de confort? Şi am gândurile astea la interval de câteva ore de când am scris postu anterior... pare-se că am zis bine acolo cu mood swings.

un an de Bucureşti

2010-12-01T18:19:00.005+02:00

A trecut deja un an de când am venit aici. În 1 decembrie mi-am luat în primire camera asta în 6 colţuri, cu saltea gonflabilă pe post de pat, cu 2 uşi şi cu geamuri care se mişcă atunci când bate vântul.

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat între timp, îmi amintesc frânturi de imagini şi foarte scurt metraje din viaţa mea din ultimul an. Lucrurile arată pestriţ, unele sunt verzi cu mov, altele cu freză nouă, berea s-a transformat în vin, când alarma sună apăs amânaţi de prea multe ori, maşină de spălat, duminică am plâns în tren şi altădată am plâns în alt loc, şah chinezesc, metallica e dar nu mai e ce credeam că e sau nu mai sunt eu aşa, vai, iar am întârziat, nervi, bucurie, alţi nervi, alt vin, o jumătate de cură de slăbire eşuată, nu contează, ce e important?, întrebări peste întrebări şi treimi de răspunsuri parţial greşite, film, serial, viaţă cu împrumut, cine pleacă şi cine rămâne, un pic de orgoliu rănit, rece, rece, călduţ, rece ca gheaţa, la dracu cu toate, cearcăne, cafea prea puţină, stropi de depresie cu mood swings la modul alarmant, cine mai ştie şi nu în ordinea asta... Şi oameni noi deveniţi dragi rapid.
Pfffaii, nu mai ştiu ce am făcut anu ăsta, se pare că un mare puzzle nerezolvat şi fără şanse de a ajunge vreodată o imagine coerentă. Un an cât un paragraf fără cap şi coadă.

Ce mi-a plăcut şi a fost bine ţine mai mult de professional şi deci nu intrăm în zona aia - pentru că deja mă frustrează că înafară de lucrurile de la birou nu am ce să povestesc. Altfel, exist puţin, puţin şi fără trări semnificative. Mă târăsc, aş zice. Şi mă cam enervează. Că nu mai fac nimic... adică să ne-nţelegem, încă mă spăl, mă epilez, fac şi shopping, ies în lume, socializez... da nu ştiu ce să zic că fac. Ce faci? Bine, tuuu?

De fapt, ce ar trebui să fac? Că nici io nu mai ştiu ce mă nemultumeşte... Nush, cred că vreau să fac mai multe chestii noi şi să ies din zona de confort muuuult mai des... că anu asta prea, prea am stat acolo unde am ştiut că e safe, nu m-am mişcat un centimetru spre chestii cool care să mă sperie şi care să îmi aducă ceva nou. Mda, bine că am concluzionat cumva, hai că termin, am vrut doar să marchez momentul "first year in Bucharest".

despre participare publica, activisme, civisme si alte dureri de cap

2010-07-30T11:57:00.004+03:00

Frustrarea de ieri nu are legatura cu cetateni letargici si neparticipativi, pentru ca aia o inteleg deja de ceva vreme. Dar are legatura cu ce te intereseaza, cu viata ta, cu ce ai putea schimba si cu faptul ca te doare fix in cur de ce ti se intampla, ca nu esti in stare sa vezi mai departe de faptul ca nu ai bani, dar nici nu te intereseaza ce ai putea sa faci sa schimbi asta. Si sigur, banii europeni nu iti vor asigura din momentul 1 un viitor minunat si o afacere care sa te scoata din mocirla financiara, dar este o posibilitate pe care refuzi sa o vezi. Asta m-a enervat ieri. Ca am vrut sa le spunem la niste oameni ca pot sa isi faca la ei in casa un ametit de bed and breakfast cu care sa isi majoreze un pic veniturile si fara prea mare chin si hartii si birocratie. Nici nu as fi zis de ferme si agro-turism si pensiuni in toata regula. Dar sa te duci intr-o zona in care nu se intampla nimic si sa vezi ca de fapt nici nu se va intampla vreodata ceva pentru ca fanul si vaca de azi sunt mai importante decat orice ar putea fi maine, asta nu pot sa pricep. Si inteleg populatia imbatranita, nu de la ei ma astept sa vina la sesiuni de informare. Dar toti aia care au case cat de cat si muncesc sezonier in diverse colturi de europa, aia ce spera sa faca in viitor? Desigur, sunt cei care vor sa lase romanica in urma definitiv. OK, no prob. Da la ce dracu iti mai ridici case si vile daca nu mai vii? si nici nu vrei sa faci nimic cu ele. Si eu vin si trebuie sa ma car aprox 60 km pentru ca acolo nu este nicio posibilitate de cazare. Niciuna. Si e un loc cu o groaza de trasee turistice si in genere cu potential turistic, cel putin de weekend. Asta e povestea cu participarea publica absolut minimalista la care ma astept. Pentru ca sa implici cetatenii in creionarea strategiei de dezvoltare locala, whatever, asta deja e de vis si nu cred ca exista input real. evident, poti intotdeauna sa faci un research pe baza de chestionar cu raspunsuri gata date la care cetatenii sa raspunda din inertie si te-ai scos. Desi eu sunt cantitativista, de data asta simt nevoia de input real si de probleme punctate din comunitate, nu din afara ei.

Despre activisme, alta frustrare: daca o comunitate nu considera ca are o problema, desi ea exista in mod evident, ai dreptul tu sa te agiti pe chestia asta? OK, ai facut awareness rasining, oamenii stiu despre ce e vorba, unii iti dau dreptate, majoritatea se abtin si unii spun pe sleau ca nu ii intereseaza si te trimit cuminte la plimbare. Autoritatile nu sunt de invocat, din pacate aveti o optica diferita. cat de ok e sa te bagi in comunitatea aia cand nimeni (sau o minoritate neseminificativa) nu pare sa te vrea sau sa te bage in seama? Nu prea imi dau seama unde e limita si ma enerveaza la culme. Desigur, sunt de acord ca viciile de procedura in relatia cu apl-urile trebuie reclamate, dar de aici pana la a clama ca e dreptul comunitatii sa nu stiu ce, in conditiile in care comunitatea, desi stie, nu isi cere acest drept, nu imi dau seama ce e de facut... si iar ma enervez.

Despre civisme, saptamana trecuta am avut un episod cu nerv si nebunie cand un oareshcare functionar public ne-a scos afara dintr-un centru de informare turistica pentru ca 1. eram elevi, nu turisti si 2. am indraznit sa ii spun ca are o atitudine nepotrivita pentru cineva platit din bani publici. Eram cu o parte din reporterii de liceu si nu am reusit sa ma stapanesc. Drept pentru care ne-am dus frumos si am facut reclamatie la primarie. Ca apoi sa ma gandesc ca nu sunt sanatoasa la cap, ca am actionat aiurea si total emotional. Ca apoi sa ma gandesc si sa ma tot gandesc ca god damn it, e o reactie normala si justificata. Nici io nu mai stiu cat e civism si cat sunt numai eu nervoasa in general pe lucruri care nu functioneaza cum ar trebui...

Alte dureri de cap vin de la viata intr-un rucsac/valiza pe care am avut-o in ultima luna, de la trenuri intarziate, pijamale uitate acasa, roaming activat si dezactivat si reactivat, somn in paturi straine de hotel, ursi, taxi-uri, autocare, masini, alte trenuri, alte intarzieri si fuga asta permanenta care m-a facut sa imi pierd atentia si focusul de la lucrurile mele de zi cu zi, de care mi-e tare dor.

3 converși la 10 mii

2010-04-27T18:39:00.006+03:00

Azi am făcut ce nu mi-am imaginat vreodată că o să fac: am stat la coadă la un Converse store din Stefan cel Mare cam o oră și ceva. Și nu la coadă înăuntru, la coadă afară! Și nu singură, cu încă vreo 30 de cetățeni înaintea mea și câți s-or fi adunat după mine. Pe sistemul iese unul din magazin, intră următorul, așa funcționa toată chestia. Am făcut și poză, că nu știu când mai prind așa o coadă și mai ales la ce. Suprarealist!
Una peste alta, we were not bowling alone. În numele converșilor ce urmau să fie achiziționați, s-au creat coaliții, ușoare revolte cu intenții de nesupunere civică și socializare spontană cu necunoscuți. Pe ici pe colo, câte un ”Hai să spargem geamul! Hai să ne împingem toți!” plus un telefon la protecția cui o fi, că a consumatorului la fața locului nu, din moment ce nu se putea acționa decât în baza unei reclamații scrise.
Cu toată jena de a fi în această situație și cu promisiunea inclusă de a nu mai face așa ceva în viața mea, am achiziționat două perechi de teniși de toată frumusețea, la preț foooarte mic, adica 150 de lei împreună, că deh, o pereche i-am luat de la copii (verzi cu flori gaaalbenee).

Learn english!

2010-04-20T11:11:00.006+03:00

De câteva zile circulă pe feisbuc, și noh, pe iutub un filmulet șod (chiar, oare care o fi echivalentu la șod în engleză?) din seria ”crap on grill” sau utilizare excesivă de Google Translate. Pe lângă partea funny (faniii) a lucrurilor e interesant cum a evoluat toată chestia cu learn english, de la chestiuni simple de vocabular la chestiuni de mari finețuri de traducere. Dar sa nu mai bit dă filds atâta și sa postez filmulețele:

Asta e de mai devreme, de prin 2006 sau ceva:

Și asta e cel care m-a făcut să râd zilele astea:

Avem nevoie si de iarba!

2010-02-16T15:51:00.005+02:00

Pana acum nu am scris niciodata nimic specific despre joburile si proiectele mele. De data asta ma incanta foarte tare proiectul la care lucrez si simt nevoia sa il impartasesc.
Tadadadadam:
Avem nevoie si de iarba!
Si sus e bannerul mare si lat! Mai multe varainte de bannere gasiti pe site.

Mi-e tare drag proiectul asta! Prima data pentru ca nu am mai lucrat pe mediu si e ceva ce ma preocupa (cumva... nu la modul extern), plus ca o mica pauza de la transparenta si reforma administrativa e benefica (am si un proiect din ala, no worries!). A doua oara pentru ca da, buna-mea de la Ighiel arunca gunoiul menajer in raul ce trece prin sat pentru ca asa a facut de cand e si pentru ca nu exista o alternativa la acest obicei total aiurea ... si pentru ca nu stie altfel, si pentru ca in unele sate nu exista colectare punct, de unde si selectiva... Si a treia oara pentru ca putina participare civica nu strica niciodata! Mai ales daca problema arde (oxigen?!). Sunt sigura ca sunt probleme mult mai mari de atat! Le astept la concurs :)

Revin cu detalii, daca merge bine!

Later edit: zice mama ca si la ighiel au tomberoane, cu scuzele de rigoare ca n-am stiut. Oricum, nu le au de multa vreme si imi fac griji si ca obiceiurile nu s-au schimbat.

Anul meu - rezumat

2010-02-06T19:20:00.003+02:00

E februarie si implinesc un an de solitudine. Ceea ce e de bine, in caz ca te intrebi. Un an in care am crescut ca altii in 10 si am experimentat cat in 5, pierduti prin alte parti, cu alte ocazii. Deci ce am facut eu in anul meu: prima data am plans ceva galeti de lacrimi timp de vreo saptamana, dupa care am decis sa trec peste, dupa care schizofrenia nu m-a lasat si am avut o chestie de rebound cu un vampir dintr-o carte. Am facut niste youth work si niste chestii outdoor care au fost life changing cu adevarat si care m-au readus inapoi, poate nu intreaga cum am fost dar cel putin senina si foarte (a se citi exagerat de) toleranta cu mine si tampeniile pe care am inceput sa le fac. Hedonism still rules my new life! Am invatat sa fiu trainer si mi-a placut, m-am impacat cu vechi fantome si am revazut prieteni vechi. Toata vara am fost patrunsa de un spirit mega libertarian si in dictionarul meu cuvantul limita are niste semnificatii pe care nu le mai interiorizez de mult. In final, si gasesc asta usor trist dupa 27 de ani de viata, am invatat sa ma accept si ne-am impacat asa de fain in ultima vreme ca iar adormim imbratisate - aproape in fiecare noapte.

Si apoi m-am mutat la Bucuresti, unde s-a dovedit a nu fi deloc naspa, da din contra. Nu mi se pare asa de diferit de Cluj, e la fel de aglomerat, soferii la fel de cretini, poate aerul e ceva mai poluat da noh... Da nici vorba ca oamenii is mai rai si mai nu stiu cum... adica io nu m-am intalnit numa cu oameni faini, acuma depinde si pe unde te duci si cu cine incepi o conversatie. Bine, is mai multi homelessi si de cateva ori era sa calc pe ei si m-am simtit tare vinovata. Dar astea sunt din alt capitol.

Si sunt aici de 2 luni si cred ca am luat decizia cea mai buna pe care puteam sa o iau. Asta e anul meu de singuratate vindecatoare si e un an care mi-e drag tareeeee. So, all good!

Da, inca mai fumez. Mai beau si mai stau in oras pana la 5 dimineata. Cateodata mi se face dor de Cluj, da nu de Cluj Cluj ca de Crista, Diru, Lex, Simo, Oana, Cheregi si toti cu care faceam chestii si care erau acolo si nu is aici decat telefonic. Pe de alta parte, e fun sa ma reinventez intr-un loc nou si sa imi construies o viata noua, asa cum vreau eu. Asadar, ma bucur de tot ce mi se intampla si ma simt asa bine cu mine ca nici nu mai are rost sa scriu, ca io scriu bine numa cand is deprimata.

Despre antichristu' lu' von trier

2009-10-10T18:39:00.004+03:00

Tocmai am vazut si io antichristu asta si am o reactie. de mult, poate niciodata la cota asta, n-am mai avut sentimentu stupid ca nu ma pot exprima de niciun fel. nu am nicio opinie...atata cred... numai ca am o reactie si e musai sa ma exprim. da' nu stiu ce fel de reactie. adica ba cred ca stiu... evident sunt under some kind of shock. asta e paranteza si azi nu am chef sa utilizez punctuatie si diacritice

Vizual filmul e foarte tare si cumva dual, amu zici ca esti in eden pe bune si zboara petalele de papadie in jur si in secunda urmatoare vezi ceva naspa, par example o caprioara ce alearga in timp ce naste, whatever that meant. Mai ales prologul si epilogul, alb negru si cu fond muzical clasic sunt foarte artistice si nu prea iti poti lua ochii de la ele, in sensul in care sunt perfect construite. partile violente te lovesc efectiv. adica m-or lovit pe mine drept in cap, si asa de tare m-o durut. mai ales partea cu female genital mutilation OMG am fost terminata, dar nici scena cu picioru lui n-o fost mai soft. Ce mi se pare acum foarte fain e cum a crescut filmul de la o chestie domestica de apartament la o chestie outdoor si cumva inclusiva cu tot ce era natura. zice la un mom dat tipa ca nature is satan.

Chestia care are legatura si cu titlul (asa vede mintea mea de acum, but I can't really tell), si anume teza tipei despre gynocide si raul facut femeilor de-a lungul istoriei e un pic cam ametita de cap. Adica am priceput oarecum ca imaginea raului avea de-a face cu faptul ca tipa suferise ceva mutatii conceptuale si credea ca natura umana (sau feminina?) e rea, drept pentru care se pedepseste si pe ea si pe el. Ouch! Oricum, scena de la final vine sa confirme ca misoginul dracului, tot el supravietuieste, chiar de a ucis/mutilat/violat toate femeile alea care urca spre cabana. Too deep for me, I guess.

Pfff, io cred ca n-am priceput nimic din filmu asta. Cred ca tre sa ma mai uit la el macar de vreo 2 ori.

Si ce e cel mai ciudat, cum o poveste asa de banala iti poate pune atatea probleme si poate sa creeze asa o chestie deranjanta si complicata. ca povestea e simpla: doi parinti fac sex timp in care pruncul lor pica de pe geam si astia nah, se simt vionovati - sau numa ea se simte vinovata, anyhow, el e terapeut si merg amandoi sa se vindece de durerea pierderii la o cabana intr-o padure ...si de aici devine mai fucked up... unde incet incet ajung sa isi puna pe masa toate gandurile si durerile si apoi natura contribuie la o stare conflictuala cumva (in care el cere ratiune si ea n-are de unde) dar si de mare tensiune sexuala, drept pentru care avem o martira care e in acelasi timp calau si o victima care e in acelasi timp ucigas.

Deci nu stiu ce e cu filmul asta. Ma duc sa caut reviews care sa ma lumineze si pe mine un pic, ca a fost prea mult pentru mintea mea mica si lasata in pace de ceva vreme.

Iară toamna asta...

2009-09-20T13:51:00.003+03:00

Mă simt ca toamna, adică:

1. nu mă mai pot concentra la munci
2. orice fac are a face cu schimbări - vezi lăsat de fumat, decis schimbare job, decis schimbare tot de fapt, tuns scurt (soon!), decis să port fuste (să vedem...)
3. mă plâng non-stop şi la oricine are ghinionul să întrebe
4. sunt letargică
5. mă doare capul mai mult decât de obicei
6. am o fază de-astea, artistică sau cum să-i zic, la mine pe covor sunt foarfeci, tot felu de reviste ciopârţite şi cutii de carton ca să fac portmonee ca aici- cică upcycling; de fapt asta vreau să îi învăţ pe copiii de club să facă, dar o să vedem dacă îmi iese mie prima dată (mă îndoiesc, pare destul de complicat :)
7. sunt în general defocusată, nu am niciun reper altul decât că mâine e luni şi că am numai 3 deadline-uri mâine, şi nimic gata, ba chiar chestii neîncepute azi care tre terminate mâine.

8. tot, tot, tot mă plictiseşte şi mă enervează şi nu găsesc fir de zen şi energii pozitive în jur. Se pare totuşi că devin organizată din moment ce am numerotat chestiile de aici. Poate vine cu astenia :)

Emoţie de toamnă: mă las de fumat

2009-09-09T15:28:00.003+03:00

Da, după 10 ani de obiceiuri proaste şi nesănătoase zic şi eu că mă las de fumat. E un proces întreg şi muuuulte emoţii şi lacrimi şi muşcat buza şi unghiile şi câte şi mai câte. E a treia zi abia. Înca sunt în pijama pentru că nu am vazut vreun rost să plec la birou. Cafea mai beau dar dimineţile tot nu îs aşa de bune. Luni pe la 18.00 n-am mai putut de draci şi am tras o tura de plâns şi am fumat totuşi o ţigară că n-am mai putut. De atunci sunt clean. Şi mă chinui destul de tare. Mă pun pe scaun în bucătărie şi trag scrumiera lângă mine şi abia după aia îmi dau seama ca nu am ce face cu scrumiera, că io nu mai fumez şi gata. În cartea pe care o citeam nu îmi amintesc să fi întâlnit vreun personaj fumăcios înainte, dar de când m-am lăsat, toţi din carte fumează. Bine că am terminat cartea. Următoare e Cesare Pavese, "meseia de a trăi" şi deşi sunt numai la prefaţă, cred că fumează şi Pavese.

Ma disperă că nu funcţionează şi la mine fumatul la rece, sau bomboanele sau seminţele sau alte porcării. Io sufăr că mă las de fumat pentru că era o parte din mine. Nu ştiu ce sa fac cu mâinile sau cum să vorbesc cu oamenii sau mai ales nu ştiu ce sa fac după ce vorbesc cu oamenii şi îmi vine să devin violentă şi aşa de tare aş bate pe cineva.

În fine, nu cred că o să îmi iasă de data asta. Adică încerc, dar wtf, nu vreau şi cred ca dacă nu vrei, nu ai cum să te laşi. Şi bine, sănătate şi toate argumentele ce ţin de ea sunt una, dar pentru mine preţul a fost argumentul decisiv. Şi tot nu vreau să mă las. Da nu pot să neg că e o luptă dificilă şi mă provoacă la alt nivel, deşi tot io ma trezesc întrebându-mă de ce dracu mă chinui aşa. Drept răsplată, ieri am consumat pe o eşarfă, o geantă de pânză şi un pulover fără mâneci vreo 15 pachete de ţigări (puţin, anyhow...), deci cel puţin vreo 13 zile trebuie să mai rezist fără. Mă gândesc cu groază la momentl bere, la momentul examen greu ca dracu, la momentul mutat din Cluj care se apropie uşor, la momentul training de ţinut, prezentare, raportare financiară etc. şi la restul momentelor pe care nu prea mi le imaginez fără fum.

Aşa, că nu puteam să am o toamnă tihnită.

Lucru din pat - post fara rost

2009-07-05T09:35:00.005+03:00

De cand lucrez de acasa pierd vremea rau, rau. Nu mai am nici weekend nici nimic, parca si vad ca n-o sa am concediu-concediu, din ala in care nu te gandesti la nimic pe lume decat la lene si la ce bine e sa poti sa iti exerciti lenea altundeva decat la tine in pat. Da, nu numai ca lucrez de acasa, dar lucrez fix din varful patului, ceea ce intr-un fel mi se pare atat de cool si tot ceea ce ti-ai putea dori vreodata de la viata. Bine, ma doare spatele destul de tare din pricina asta, da' nu sunt inca pregatita sa imi cumpar un birou, ca tot ma gandesc ca ar trebui cumva sa imi gasesc un job la care sa merg, nu sa vina el la mine.

Ah, si la sfarsitul lunii merg in VIATA pentru trei zile, si abia astept. Si dupa aia la mare in Ro si dupa aia un pic la Budapest. Si cine mai stie pe unde...Pana una alta, imi tot setez deadline-uri care sa imi elibereze complet luna august, dorm cam 5 ore pe noapte, ies destul de des in lume si azi merg si la Ice Age 3 3D.

Suncuius via Berlin - I love life again!

2009-06-08T17:02:00.007+03:00

12 zile de absenta totala din tot ce era pana acum viata mea. Primele 3 la Berlin, vreo 2 pe drum si 7 la Shuncuius (Bihor). M-am obosit cat pentru o vara, a meritat cat pentru doua.

Berlin
A fost ok, intalnirea cu partenerii si tot, mai greu a fost cu gasitul adresei la care trebuia sa stau. NB: nu il cunoasteam pe proprietar si nici nu era acasa; mi-a lasat cheia si indicatii. Who does that? Foarte cool mi s-a parut, oricum. Mai grav a fost ca dupa indelungi cautari cu rucsacu in spate si telefoane date la oameni cu google maps in fata, si dupa ce identific cladirea ... tadaaaammm...nu reusesc sa deschid usa. Si sa nu isi imagineze cineva ca era vreo usa complicata sau ca nu era buna cheia sau mai stiu eu ce...Nuuu... nu pot sa imi explic cum naibii nu am reusit. Ca norocu, vine o vecina a tipului si o rog pe aia sa imi deschida usa. In engleza, ca germana nu cunoastem. Tipa imi deschide usa, da se uita la mineee foarteee ciudat. Si mai ciudat a fost sa dorm singura intr-o casa straina, cu un televizor fara telecomanda si cu canale nemtesti, noroc cu MTV (hehehe m-am uitat la My new BFF cu Paris Hilton, mamaaa ce oroareee). Experienta ciudata.
Inainte de asta, sambata seara, am fost la ceva galerie, unde era o expozitie cu tema carne ca materie. Nu prea reusita expozitie. In schimb, mancarea era servita pe papusi gonflabile, ceea ce a fost inovativ din punctul meu de vedere...dar m-a dezumflat ulterior un belgian care mi-a zis ca ei un restaurant unde mancarea se serveste direct de pe oameni dezbracati. Si io care credeam ca mamaaa ce am vazut eu. Ah, si tot in contextu asta canta o fata la ghitara, foarte foarte fain. Hai sa incerc sa uploadez un video:

Asa, am reusit! :D Si acum si o poza cu cina:

Ok, am reusit si asta.

Si dupa ce am dormit in casa omului de la 8 seara pana la 6 dimineata (mi-a fost frica sa mai ies, ca daca nu pot sa deschid iara), ma iau si ma duc la autobuz, cu oprire la gara sa cumpar lingurite cu berlin pentru mama si ceva pentru sisa de ziua ei.Lingurite, mission accomplished, cadou nem, dupa care fug la aeroport, unde femeia imi zice ca pot sa imi iau rucsacu in avion, ca sa nu mai platesc taxa de bagaj, si io zic ca daca in Romania a functionat cu gel de dus si sampon care erau in ghiozdan, de ce nu ar functiona si acuma. Da neamtu ii mai german decat romanu si nu m-au lasat si sa vezi alergatura prin aeroport dupa ghiseul unde se plateste taxa respectiva, ai mamaa.
Si aterizam noi cuminti la Bucuresti, dam telefoane, una, alta, pana la urma decid sa merg la Cluj sa imi iau izoliru si sacu de dormit pentru Suncuius, ca Oanei ii lasesm doar hainele. Si comand un taxi care cu siguranta m-a taxat mai mult decat era cazul, desi sunasem la o firma in care aveam incredere, da tipu a zis ca imi scurteaza drumu, nu l-am crezut da nu mai aveam nervi sa cometez ca trebuia sa ajung dacosul de cluj, dar care dacos a plecat la 2 fara 5, cam cand am parcat io la autogara. Si nu mai era niciun autobus spre cluj ziua aia. Decat unu care pleca la 2.30 din gara de nord si pe care nu mai aveam cum sa il ajung, si nici lei nu mai aveam, ca deh, m-o taxat taxiul mai mult decat era prevazut la buget. Si gasesc un microbuz care merge la alba, si iara telefoane la oameni cu calculator si net in fata, si merg la alba din groapa in groapa, tot la suprapret, unde ma asteapta tata, ma duc acasa sa manc cartofi prajiti, ca nu mancasem ziua aia, iau tren spre suncuius care ajungea la 1 noaptea la cluj si apoi legatura la 2.40 noaptea. Cristina si alex vin sa stea cu mine in gara sa nu mi se intample nimic, ma urc in tren, cand mai aveam o juma de ora pana la destinatie vin doi baieti cu mine in compartiment si ma imbat instantaneu de la respiratia lor...si ma iau si ma duc ata in alt vagon, nu asa...Si la 5 fara 10 ajung la Suncuius, si dorm o ora si apoi plec sa prin grupul de la training care era deja de 2 zile in hiking.

Suncuius
Si aici incepe o adevarata epopee draga, bildungs roman, nu alta. Ca ajung dupa faza de storming a grupului, ceea ce face integrarea foarte dificila, da io ma chinui, tare, tare sa vorbesc cu toata lumea, chit ca eram absolut ruptaaa de oboseala. Si apoi am dormit in pestere, am urcat un deal foarte abrupt si alunecos, am avut noroi pe te miri unde, papaucii balteau de apa, am umblat toata ziua da asa de cool a fost ca nu am avut timp sa ma gandesc ce mi se intampla. A doua zi de training ne-am intors la pensiune, dus si alea, da io nu mi-am scos papucii la uscat, ca am uitat de ei, si acum la noi in hol este o plasa cu papuci imputiti. :) C'est la guerre.

Si apoi trainingul mai departe, nici nu stiu de ce si ce exact mi s-a intamplat de mi-a placut asa de tare. Una dintre cele mai cool faze a fost noaptea solo, cand am mers toti (30) in liniste totala pe un drum de munte, si din 200 in 200 de metri trainerul se oprea, lumina locul, si unul din grup mergea acolo cu doua lumanari aprinse. Criteriul era ca locul pe care ti-l alegi sa fie un fel de happy place pentru tine, in care sa poti sa te conectezi cu tine si cu natura. Asa am ajuns la 11 noaptea intr-o poienita din suncuius, cu doua lumanari si izolir. Surprinzator, nu mi-a fost deloc frica. Mi-am analizat si eu anul de gratie 2009, si singurul sentiment pe care l-am avut era ca tot ce s-a intamplat trebuia sa se intample si faptul ca sunt acolo, in poiana aia cu lumanarile alea si in general acolo, cu oamenii aia, s-a intamplat pentru ca trebuia sa se intample.
Oamenii au fost foarte faini, asa incat in ultima noapte am dormit o ora si azi am avut un milion de posturi pe facebook, de nu mai stiam cum sa le urmaresc si la care sa ii raspund primul. Am beut multa bere si nu am dormit foarte mult, si nu mi s-a mai intamplat asta de hahaaa, sa las eu somnul pentru orice altceva.

A fost o experienta foarte faina, ma simt schimbata in bine sau cel putin motivata tare sa merg mai departe cu chestii de youth work. Inca nu am revenit total la realitate. Inca ma gandesc ce naibii mi s-a intamplat. Da cum ziceam inainte, ce s-a intamplat a fost la momentul potrivit si cu proxima ocazie o sa fiu iar la munte, chiar cu papuci uzi si greutate in spate.

Acum sunt un pic trista ca a trecut nebunia...dar vin altele.
Loved every second of it all!

Ha! Un fel de banc...

2009-05-05T19:39:00.003+03:00

Cica azi e ziua luptei impotriva discriminarii persoanelor cu dizabilitati. Si Parlamentul Romaniei nu pierde sansa sa isi mai lucreze oleaca imaginea, si ii cheama pe unii cu dizabilitati la o sedinta onorifica. Si mirareeee, numa' nu aveau rampa de acces pentru carucioare la Parlament. Poftim lupta impotriva discriminarii. Nici nu ma mai mir ca nimeni din toata functionarimea aia nu stia ca nu este rampa pentru carucioare la Parlament, da' daca tot s-au chinuit oamenii si au ajuns acolo, pe langa ca nu au ajuns sa vorbeasca la tribuna, mai apare si ceva parlamentaras din asta si tine el un speech despre persoanele cu handicap. Apai nu mai stiu ce ii normal si nu, inteleg ca nu peste tot sunt rampe de acces chiar daca trambitam antidiscriminarea peste tot(desi nu inteleg de ce la Parlament nu sunt), da' macar sa nu le zici handicapati. Nu stiu, poate ca cer io prea mult political corectness...

Aprilie, în sfârşit! No more Edward Cullen :)

2009-04-21T19:20:00.005+03:00

Oare ce m-a apucat şi pe mine să cred că în aprilie o fi bine? Zău că nu pricep ce am gândit. Până una, alta, e cald afară măcar. Ah, şi eu, freelancer cică, nu mă pot organiza de nicio culoare, că zici că de când nu mai am birou lucrez non stop, nu tu sâmbătă, dumnică şi din alea. Şi dacă nu chiar lucrez, mă gândesc la ce o sa lucrez, la ce am făcut, la ce n-am făcut şi trebuia să fac. Şi azi, oribiiiil... azi toată lumea a vrut ceva de la mine. Până şi la o lucrare prezentată acu doi ani am o referinţă lipsă pe care e musai să o rezolv azi. Să nu mai vorbesc de altele, că mă ia cu dureri de cap.

Să revenim la ce ne doare şi la ce am promis. Aşadar Edward Cullen. Că am zis că zic de el. Da nu prea mai ştiu ce. Eram curioasă dacă mai sunt oameni relativ decenţi şi în relativă deplinătate a simţurilor şi raţiunii care obsedează pe tema asta. Şi mai sunt. Nu mulţi. Aş vrea să văd reacţia anumitor persoane în mod special, ca să mă conving (de exemplu G, da ea are o fetita mica acuma şi nu îmi permit nici măcar să sugerez). Nah, da oricum, sentimentu s-a mai estompat. Şi cât mă enerva că există, atât mă calca pe nervi că a dispărut. La modul că aş mai citi 1000 de cărţi cretine care să nu mă lase să dorm, numai să îl mai am o tzâră pe Edward (Robward, Bedward, whatever), sau nici nu ştiu dacă pe Edward, da setea aia de să vezi ce se întâmplă mai departe, chiar dacă în realitate ştii foarte bine ce se întâmplă mai departe şi cum se gată povestea. Noh, şi ca să mai ameţim sentimentu, mă uit la tot felu de clipuri făcute de fani, ascult soundtracku şi am vazut filmu de 3 ori. Ştiu că se poate să te uiţi la el de 18 ori, da mai este vreme...who knows. Ok...acum recitind un pic ce am scris, văz că nu despre edward am scris, că tot despre mine. Atâta self absorbtion mai rar. Ce pot să zic? E flawless. Sau nu e, da ştiu câteva care l-ar accepta aşa cum e el, lipsit de personalitate şi agresiv. Have it your way.
Un pic de concluzii:
Aşadar, Edward rămâne la mine pe desktop şi abia aştept noiembrie pentru filme. Mă duc la berlin în mai. Ţin nişte traininguri zilele astea. În 30 aprilie am concursul EPSO. Vreau sa aduc un festival de scurt metraje la cj, foarte tari filmele, pe europeanization si efectele ei asupra vietii cotidiene (asta nush când se întâmplă, da e proiectul cel mai drag de până acum, bineînţeles, ca toate proiectele din care nu câştig niciun ban). Am planuri pentru iulie şi august, mai mult sau putin de vacanta, da oricum, implica munte si bere.

So, life does not suck at full capacity!

Doo cheştii

2009-03-25T15:28:00.007+02:00

1. Să mă despart de primul meu job a fost mai dificil emoţinal decât despărţirile de orice iubit, vreodată. Încă mă simt goala pe dinăuntru un pic, deşi ştiu că asta e ce trebuia să fac ca să îmi revin din amorţeală. Şi sper că o să reuşesc şi ca freelancer, pentru că nu mă simt in stare să ma stabilizez in următoarele câteva luni.

2. Am 27 de ani şi obsedez de vreo săptămână după Twilight, un film, 4 cărţi şi vampiri îngrozitor de frumoşi. Sunt la cartea 3 şi reuşesc iar să citesc 400 de pagini pe zi, şi să ţin minte fiecare amănunt. Conştientizez (cred...) că e stupid şi pueril, dar îmi dă fluturaşi în stomac, îmi aminteşte de adolescenţă şi mă ţine într-o lume paralelă, departe de alte goluri în care nu îmi permit să cad (e ex. punctul 1.). Edward Cullen îmi face ficare zi, şi, aaaahhhhh, ştiu cât de absurd e, nu sunt sănătoasă la cap, mă declar complet dusă cu pluta, dar e aşa de mişto sentimentul, de zici că nu am trăit de ani de zile nimic, nimic.
Cum zice tata, am probleme la mansardă. Dar Edward merită un post separat, în aprilie, normal, aşa că încheie aici şi vă las să râdeţi şi să judecaţi.

Ce fain ar fi

2009-02-04T16:24:00.002+02:00

daca ar fi deja aprilie si as stii ce trebuie sa fac
daca as putea sa manc un kil de cioco fara sa mi se faca rau (sau o galeata de Finetti)
daca as citi cartea aia ce zace pe noptiera
daca as pleca in secunda asta la un ceai aromat
daca mi-ar veni usor sa descurc tabele si bujete
daca ar fi macar un pic de soare afara
daca m-ar astepta cineva acasa cu cartofi prajiti
...sau cu ciupierci la cuptor?
daca as vedea un film din ala revelator, cum n-am mai vazut de muuuult

Daca multe...cred ca revin abia in aprilie pe blog.

Damien Rice mood

2009-01-09T18:44:00.003+02:00

Un fel de disperare mută după ceva ce n-o să fie niciodată, pentru ca da, animalele au plecat de multă vreme şi dimineţile în care bem din căni goale ne dau peste cap scuzele şi orgasmele. Ăsta e Damien Rice mood-ul meu, conştient şi fără cuvinte rostite.

2009

2009-01-08T12:17:00.002+02:00

...a debutat saracu' rau de tot pentru mine, cu un strop de sampanie in ochi. Ma rog, nefericiri de moment, zic, ca nu era sa las superstitiile sa ma tulbure. Prima zi din an tot ca dracu a fost, am dormit si m-am enervat, m-am calmat si atat, da tot m-am incapatanat sa nu fiu superstitioasa. A doua zi am plans, ca sa incununez anu' de la start, ca o sa mor in zapada si alte ganduri optimiste peste masura, da asta e de inteles, ca in general ma panichez rau cand lucrurile nu sunt asa cum ar trebui sa fie (adica s-a stricat ratracu', dar se putea cu masina, dar a nins si nu mai era asa usor cu masina, si L a trebuit sa mearga pe jos si nu avea izmene pe el si toata zapada aia mi se pravalea in cap samd.). Urmatoarele zile au fost calme si calde, da' nu-i bai, ca a venit data de 5, am ajuns la birou si tot, tot, tot a luat-o razna si nimic n-a mai facut sens, nici acasa si nicaieri.

Asadar, astept 2010, ca pana atunci clar n-am nicio bafta.

PS: am scris asta ca destinu sa imi traga o palma si sa-mi zica "Nu-i adevarat, nah, bafta sa ai, mai vrei? Hai, mai ia niste bafta".

wishlist

2008-12-23T22:16:00.001+02:00

E 23 si eu inca sunt la Cluj. Asta ma intristeaza un pic, asa, pentru ca stric traditia in care eu nu am chef sa fac nimic si le incurc pe mama si cristina prin bucatarie, sau sparg nuci, ca atata lucru pot si eu.
O singura chestie pe wishlist: sa ma impac cu mine, ca in ultima vreme am fost cam certate. Si in general oamenii sa se impace cu ei.

De Paris

2008-12-19T19:09:00.004+02:00

Nu pot să spun (scriu) ca nu mi-a plăcut la Paris, că deh, nu se cade. Şi dacă nu mi-ar fi plăcut nu ar fi fost din cauza lui Notre Damme sau a lui Place de la Concorde, nici din cauza unor străduţe mici şi pietruite şi încâlcite, nici măcar din cauza ploii şi a ceţii. Dar ar fi putut fi din cauza aglomeraţiei, a blitzurilor, prea multe, prea luminoase, din cauza izului de pişat de la metro, a co-naţionalilor cântăreţi la acelaşi metro, a lui Champs Elisee care nu e delooooc, dar deloooc spectaculos (recunosc ca nu mi-am permis să intru în vreun magazin acolo, ca H&M nu au, cică nu e de nasu lu asemenea bulivar), a faptului că în unele staţii nu se poate cumpăra belet de la ghişeu, şi maşinile dau rest în monede, şi am umblat, uite aşa, 20 de minute într-o dimineaţă de luni să gasesc un ceva mic unde să schimb bancnota mareee ca sa nu am multe multe fise (bine, eu am fost fraieră, ca puteam să găsesc ceva mult mai repede, da a fost musai să ma pierd oleacă ca să mă întorc la aceeaşi gură de metro ca să iau de lângă o apă plată). În fine, a fost cu bune şi rele Parisul, o să mă întorc şi ca turist cu siguranţă, ca să îmi treaca frustrarea că n-am văzut nimic pe dinăuntru, decât un hotel cam naşpa unde la micul dejun poţi să mănânci un croissant şi atât dacă nu vrei să ţipe un nene la tine sau să lipseşti pe altul de croissant.
Partea faină la Paris a fost workshopul, care m-a ţinut activă tot timpul, şi m-am implicat şi m-am enervat şi am aprobat şi comentat cum n-am mai făcut eu de muuultăă vreme. M-a adus un pic înapoi din lâncezeala pe care o simt profesional de o vreme încoace. Dar despre asta într-un post viitor...nu despre lâncezeală, despre workshop într-un post viitor.

Sheldon & Stewie sittin' in a tree

2008-12-08T22:12:00.005+02:00

Si ca sa trec peste ultimul post, usor deprimant spre penibil, vroiam doar sa mentionez ca Sheldon din The Big Bang Theory aduce a Stewie din Familiy Guy. La geniu si la cinism. Si aduc putin si la figura, desi Stewie e desenat si ceva mai rotund la cap, dar deh, eu zic ca e acelasi personaj. Si mi-i place pe amandoi. L. nu e de aceeasi parere. Dar mie mi se pare super ciudat ca numai eu am remarcat (in sensul ca am google-it stewie sheldon si numele serialelor si nu era niciun rezultat care sa imi confirme...)
So, Stewie is Sheldon. No comment.

la mine când mai vine Moş Crăciun?

2008-12-08T21:52:00.003+02:00

Hă? Când? Când se termină porcaria asta adultă, cu fleaşcă şi noroaie, cu griji cotidiene şi praf în ochi aruncat pe ici pe colo de câte-o lumină de capetele tunelelor altora? Hă?

Ana e tristă azi, pare-se. Că nimic nu îi iese, şi toate câte le face i se par în zadar, pentru că niciodată, niciodată nu o sa fie mai bine decât acum. Şi acum nu e chiar aşa de bine, e călduţ, da nu e bine, e moale, aşa, cam aiurea moliciunea asta, nici nu mai ştiu cum dracu să aberez mai tare, sa ma aud pe mine, sa nu fiu laşă.

Şi mă disperă sărbătorile! Anu ăsta nu le suport! Şi nu vreau niciun cadou, nimic. Bine, că mi-am făcut eu un fel de cadou care s-a lăsat cu o plecare la Paris în 2 zile, o revenire în alte trei şi mii de griji financiare odată cu asta. Măcar o sa fac poze, şi pentru un moment poate o sa fie mai frumos totul. Dar alt cadou nu vreau! Că îmi ajunge să văd cum sunt duşmanul meu număru unu şi cum nimic, nimic, nimic nu poate să fie frumos, pentru că eu nu cred şi nu pot şi nu vreau şi, şi...şi gata, ce atâtea tânguieli, ca ultima vacă frustrată cu blog.

...

2008-11-06T18:18:00.001+02:00

Daca vreodata decid sa ma mut la Bucuresti, o sa o invit la o cafea. Restul nu conteaza.

...ploua...

2008-09-16T13:42:00.002+03:00

Si imi place. Ca ma simt mai vie, ca in camera e cald, cald, ca in birou arde teracota si ca afara-le nu mi-e prieten si inauntru-le ma adoarme. Mi-era dor sa nu am chef sa ies de sub plapuma (care a intrat in uz noaptea trecuta). Mi-era dor si de prima zi de scoala, la fel tot timpul, toata copilaria, toate copilariile, de pantalonii stropiti cu noroi, de gustul schimbat al cafelei de toamna, de esarfe si palarii, de gentile si postele si straitele de iarna, de paltonul subtire, de bocancii-tenisi care ma jeneaza, de lumina chioara si cumva romantica...
Mi-e dor de muuulte lucuri la care nu pot sa le spun pe nume, pentru ca numai numele lor m-ar intrista asa de tare, incat as plange singura in bucatarie in timp ce curatam cartofi.

trebi de student

2008-09-10T20:05:00.004+03:00

Merg cu o cerere de camin la o oarecare secretara, de la un secretariat oarecare, de la o facultate oarecare din UBB. Pentru cineva din anul I depuneam eu cererea. Mamaaa, ce nostaligii m-or apucat de par si de unghii, dar mai ales de bricheta. O fost musai sa pip o tigara acolo in curte, dar tot ma simteam iesita din peisaj, deh, nu aveam restante, de fapt nu aveam nimic, nimic cu locul ala (decat o amintire de prin anul 2, cand faceam chestionare pre electorale pe strada aia, si am intrat in aceeasi curte si am fumat si am plans singura de nebuna ca mie nu imi mai inchide nimeni vreodata usa in nas - si nu mi-a mai inchis, ca nu am mai operat interviuri de la intamplarea cu pricina). Si merg cu cererea, si tanti secretara, taaareeee draguta, m-a rugat sa imi trec numele pe foaie. De unde ma luminez tare, tare la fata, mi-a facut tanti ziua, a crezut ca sunt in anul I si asa mai departe, ce tanara, ce frumoasa mi-s, vai, mie...Mai fumez o tigara pe tema asta. Si apoi ma gandesc eu asa, ca daca esti in anul I nu e musai sa ai 18, 19 ani, poti fi mai batraior asa, mai tomnatic, nu te impiedica nimeni. Si m-am infuriat pe tanti aia care nu-mi facuse in realitate nici un compliment, si m-a apucat soul searchingu' si alte nostalgii s-au rostogolit in fum de tigara.

papuci

2008-09-10T19:55:00.002+03:00

Sunt usor bolnava. Tot timpu' cand ies dintr-un magazin mi-e frica, frica de chestiile alea care bipaie cand furi. Nu ca fur vreodata sau ceva, nu ca au bipait vreodata cand am iesit eu, nici macar din greseala. Da' asa mi-e mie frica de ele. Si azi, asa de tare mi-au placut niste papuci... ies din magazin, vad alea, mi-e frica, imi imaginez ca or sa bipaie, nu bipaie, ma gandesc ca daca ar fi bipait ar fi fugit nenii de la security dupa mine, ca in filme, m-ar fi trantit la pamant, eu as fi fost nevinovata, si as fi vrut sa ii in judecata, si ei mi-ar fi propus o intelgere, adica mi-ar fi dat papucii aia gratis, apoi m-am gandit ca ar fi fost prea putin, si as fi cerut mai multi papuci scumpi gratis si uite asa....pana am ajuns la birou, unde m-am trezit. Eu si papucii... ca vorba aia, nu am avut pana in anu' de gratie 2008 nevoia asta absolut oribila de a avea multi papuci. Drept pentru care detin vreo 5 perechi de adidasi, o pereche de... mocasini sau cum sa le zic, foarte ciudati la forma da' ii iubesc, si doua bucati pantofi de don'soara pe care ii detest... ah, si sandale pe care nu le port, si tarlici vechi. Nah, si acum ma omor in imaginatie dupa niste botine...Cand am devenit asa...papuci-oriented?

Despre luarea deciziilor

2008-08-26T14:24:00.004+03:00

Daca as scrie de fiecare data cand ma razgandesc in legatura cu doctoratul ala, of, nu mi-ar ajunge internetu'.
Pana una alta, citind rapoarte de actvitate ale unor reprezentanti alesi de cetatean cu stampila cui o fi, tot vad ca astia sprijina cutare sau cutare lucru. care e activitarea ta? Eu sprijin. Si dupa aia baga o lista cu ordinea de zi (an, luna, whatever). Asadar, eu zic sa renunte la ideea de consilieri, ca nu consiliaza ei pe nimeni. Ei sprijina. Cu umaru, cu ce sprijina? Jesus!!! Pentru toti sprijinitorii, multumiri pentru reprezentare(tie).

Plan

2008-08-22T12:02:00.002+03:00

Asadar, am decis. Marea decizie pe care probabil o voi regreta amarnic in noptile cu carti groase si dureri de creier neted. Din toamna aplic la cate phd-uri imi suna mie bine. Si in Ro, dar mai ales inafara ei. Nu prea stiu sigur cum va arata proiectul, din cate ma cunosc, o sa imi imaginez din nou o chestie grandioasa (adica mi-am imaginat-o deja), pe crare o sa o pun pe hartie si o sa imi dau seama ca nu voi putea face asa ceva. tre sa fac un proiect realist, asa, ca pentru un singur om in 2 ani, ca nu vreau sa treaca vreo 5 si eu sa cercetez plictisita ce mi-am imaginat ca imi va placea.
Acum, astept sa se intample ceva care sa ma faca sa raman in Ro. Asta pentru ca stiu cum e cu migratia, si of, nuuuu, nu mai vreau cum a mai fost. Dar de data asta il car pe L cu mine, no matter what.
Si poate nici nu reusesc decat in Ro. Desi nu cred. Sau poate iar ma supraestimez.
Oare io chiar la nimic nu is buna?
Of, si iar toefl, gre si alte teste si testulete care in final nu demonstreaza nik.
Wish me luck.

de vacanta slash concediu

2008-07-28T15:24:00.004+03:00

Asta e despre lene toata ziua, despre rentz pana la 5 dimineata, despre road tripul de o saptamana, despre piele arsa de soare. Nici nu mai conteaza unde am fost, cu cine si in ce scop. Important e ca miroase a vacante de pe vremuri, ca am facut aceleasi tampenii pe care le faceam la 15, 16, 17 (vezi regulile pentru un bronz sanatos, de care nu tin cont niciodata, umblatura desculta, rani de la sandale - in ordine inversa, terminat banii inainte de terminat vacanta, citit una bucata carte aproape pe intuneric). Important e si ca dupa vacanta asta sunt mai istovita decat eram inainte, ca am reusit sa ma obosesc asa de tare incat abia astept ca viata sa reintre in monotonia aia naspa, molipsitoare, din care numai vacantele obositoare te mai scot.

Poza cu ursii, din telegondola. Eu terminata psihic de cat de nebuni is oamenii, sa iasa ei din masini sa dea mancare la ursulet:

Despre mare numai de bine, nimic surprinzator, aceeasi mizerie, acealeasi hamsii, gogosi, porumb fiert, zorzonele, aceleasi mucuri plutitoare printre meduze si alge, aceeasi bere chioara la pahare imprastiate ulterior pe plaja. Suna rau, da' a fost bine:).

Si vara se platesc chiriile

2008-07-01T21:12:00.004+03:00

Mi-e dor de verile care veneau neplanuite si lenese, de plictiseala si timp mort, de scara blocului de acasa, racoroasa, si care avea un miros de acasa pe care il simteam la fiecare intoarcere. Mi-e dor de cartofi prajiti facuti de mama, de carti si de idei de copchil tampit ce eram. Ca nimic nu e cum trebuia sa fie, si n-o sa scriu niciodata vreo carte, nici n-o sa fac vreun film si nici n-o sa salvez lumea de la mai stiu eu ce as fi vrut sa o salvez.
Uite ca scriu numai cand sunt trista. Pacat. I used to be funny.
Uite, puteam sa scriu despre pasarea aia ce are oua la noi la geamul de la camara. Sau despre concediu. Sau despre revoltele mele la adresa BT, cu angajatii lor incompetenti cu tot. Sau despre weekendu ce vine. Sau despre dezgustul cu care citesc ce se mai intampla in tara. Puteam sa sustin marmotele sau sa protestez impotriva unei constructii intr-un parc din cluj. Sa chiar deschid cartea care sta pe noptiera. Sau sa ma gandesc la chestii pentru job.
Nah, si dintre astea, io am bocit dupa vremuri trecute. E prima vara pe care o petrec in Cluj. E prima vara cand ma duc la job, platesc chirie si am concediu legal de o luna de zile nu stiu cand exact. Mai demult am scris un eseu pentru scoala asta de vara si ziceam io acolo ca nu vreau sa ma transform intr-o mediocra, si uite-ma!

Uite ce frumos scriam io cand eram mica. Adica noh, childish and all, da ce n-as da sa mai am ce scrie si acum. Vai, cat de infatuata pot sa fiu sa ma citez:

"Valorile le cauţi când toată chestia asta numită identitate fie nu te mai satisface, fie nu o mai satisfaci tu pe ea. Fie ţi-ai îndeplinit toate „obligaţiile” astea sociale care credeai că te definesc şi pe care credeai că le doreşti şi vezi că nu, nu eşti nici mai bun, nici mai liber, nici mai fericit... Fie te trezeşti că e prea mult pentru tine să tot faci ce ţi se cere şi nu mai poţi, sau nu mai vrei... Nu ştiu dacă e deajuns să faci tot ce-ţi ceri tu sau alţii ca să fii conştient de tine, să fii conştient de ceea ce eşti. Unii dintre noi n-au ajuns atât de departe. Dar când ceea ce te defineşte devine străin de tine, atunci când cauţi (alte) valori, când tu nu mai eşti tu ci eşti tipul de la etajul doi care se trezeşte dimineaţa pentru a munci opt ore pe zi ceva nu e în regulă..."

Btw, tot nush cum se scrie o teza de licenta intr-o saptamana, ca intre timp am renuntat la idee. Ca doar in februarie alta treaba n-am.

My issues these days

2008-06-20T15:03:00.002+03:00

First, the big No,No of Ireland for the Lisbon Treaty. Oh, well, after Holland and France, the Irish people messed up EU's legal framework. And then, I read the email from the Citizens of Europe. Their statement is here. Their approach is very citizen-oriented and they really do a good job in explaining that a NO vote is just another way for a better solution. :)

Second, the fact that the Romanian Parliament becomes a judicial power. They get to judge if a former MP and prime minister will be subject to penal inquiry. So much with the separation of powers and democratic principles. If his MP colleagues (and even party colleagues) say the guy does not deserve to be inquired (not to mention punished), oh, then...OK. What do the judges have to do with it, right? Or the people... This is too much. Way too much! And beyond any idea of democracy and stuff. I hate political porn. I started thinking about migration again!

Cum se face o teza de licenta...intr-o săptămâna?

2008-06-09T18:38:00.003+03:00

Nu ştiu. Că dacă aş ştii, acum aş lucra la asta. Da' aşa stau şi aberez. În fine, construiesc o oarecare bază de date. Analizez un oarecare conţinut. Teoria o iau dintr-un articol pe care l-am scris în iarna. Da' mai tre sa pun câte ceva pe lângă. Nu-i bai încă, se rezolvă. Ce nu se rezolvă e rezultatul empiric. Că nu iese nimic nimicuţă. So, Eco cu alea şase luni o exagerat. Da' o săptămână nu ajunge şi pace. Că datele îs de toată jena, şi nu din vina mea, nici din vina lor(a datelor), ci din cauză ca nu am făcut monitorizarea mai iute, ca să văd în timp util ce mare porcărie stau să scot din mine. Adică tot din vina mea. Ata ete.

februarie devine brusc o lună aşa de faină şi scurtă, pe care o să am pohtă să o umplu cu aberaţii de jurnalist ratat (oh, nu, nici un regret la mijloc, nici măcar vreo frustrare).

Nu, n-am renunţat încă, mă mai gândesc până mâine dacă merită.

Frustrărele

2008-06-03T19:58:00.002+03:00

E iunie. TIFF. Şi azi abia mă duc la primul film. Mi se pare trist că am renunţat la ce făceam anu' trecut pe vremea asta (adică asta), şi încă plină de viaţă şi fără nici o grijă. Şi mai trist mi se pare că acum grijile mele se învârt în juru' lu' nenea care îmi repară maşina de spălat, că, dracu', iar o să fie apă pe jos în baie, iar n-o să se-nvârtă ce dracu tre' să se învârtă şamd. Şi merg la nunţi, că le-a apucat pe toate deodată măritişu. Drept pentru care nu prea îmi fac planuri de vacanţă. Drept pentru care iar sunt tristă. Şi mă uit la filme triste. Şi nu la cinema. Filme proaste şi triste. Şi trag de o carte de două luni (Cruciada copiilor, supermisto de altfel). Şi nu sunt în stare să mă apuc de porcăria aia de lucrare de licenţă, care trebuie predată în 13 zile, şi nu pentru că nu ştiu, ci pentru că am aşa, iar, senzaţia că io, adică, înţelegeţi, IO, ar trebui să o fac în 3 zile şi aş putea să o fac în 3 zile. Ceea ce e absurd. Şi mai absurd e că alea trei zile or să fie ultimele 3 zile, şi la ncapătul lor o să mă ia cu lacrimi de crocodil şi o sa merg cu un rahat fuşerit, aşa cum fac de obicei, şi o să iau o nota de rahat fuşerit, pentru că deh, ce vrei de la o lucrare făcută în 3 zile? Şi nici măcar de monitorizare nu mă apuc, stau să mi se întâmple oareshceva, să imi pice vreo bază de date (dar exact pe grila mea de analiză, ca de altele am şi eu, da' nu, mulţumesc, că sunt fraieră, şi nu pot, da' NU pot niciodată să fac ceva la care să am deja materiale, tre' io să vin cu ceva proaspăt, uff ce m-am enervat acuma pe mine). OK. M-am dezlănţuit, acuma mă duc la film. Italian, comedie, dacă nu scriu imediat după film înseamnă că n-o fost aşa tare.

Demotivators - strong ones coming up

2008-05-19T22:29:00.004+03:00

Despair.com cu tricouri cu mesaje cu demotivari, cu subtexte (la propriu), cu greu, cu sila ... cu mesaje stupid de potrivite pe tiparu vietii de rahat maro pe care o traiesc, vai, ce ma mai enervez maine cand stiu ca e posibil ca cineva sa fi citit asta chiar de nu ma cunoaste, da' daca ma cunoaste, of, ce tragedie, sa te plangi pe blog ca ai viata naspaaa , dar ce tragedie sa ai o viata naspa, OMG, gata, tac.
Noh, si ziceam ca se potrivesc urmatoarele:
Don't ever change. I always want to be better than you.
I expected times like this but never thought they'd be so bad so long and so frequent. :D Indeed.
More people have read this shirt than you blog. :))) asta mi-o placut cel mai tare

Si mi-am creat un poster demotivator, pe o poza facuta de mine, cu text de pe net, to make a point, hir it iz:

Nimicul de azi

2008-04-14T21:56:00.002+03:00

De dimineata, in troleu, mi-am aruncat ochii pe ziarul unuia din fata. Ceva tabloid, deschis la pagina de politica, si stirea tot foooarte politica era: pe Cioroianu l-a parasit logodnica? Asa, cu semnu intrebarii cu tot. Asta a fost funny.
La tribunal, la biroul de nush ce pentru asociatii si fundatii doamna ma scoate afara ca sa mearga dupa niste semnaturi si ma pune sa pazesc usa sa nu intre nimeni :D. Tot funny. Vine doamna inpoi cu hartiile nesemnate, intre timp ii taiasem uneia elanu cu care se indrepta spre respectivul birou. intram amandoua in birou, cu doamna cu tot, inta alta cu multe hartii in brate, doamne iese iar, noi dupa ea, vine altu pe care il opresc la usa :)) (ar trebui sa ma plateasca aia de la tribunal)... in fine, vine cu hartiile semnate (huh), imi stampileaza pe-acolo ce era de stampilat, intra omul ala, il scoate afara, imi spune ca nu ii place de el, mai stampileaza o foaie, mai intra una, toata fond de ten care incepe sa planga. deja nu mai era funny...
Pe scari ma intalnesc cu un fost profesor din faculta si almost friend, schimb de replici rapid, pe strada ma intalnesc cu un coleg care imi da una doua informatii despre scoala, si imi amintesc de tiff si ce pacaaaat ca nu mai pot sa merg, desi as putea sa ma chinui, dar nu, ca am altele pe cap, vai, ce tristeturi ma iau la gandu ca ma fac om mare.
La birou reusesc sa nu fac nimic bine, ma supar, ma cert cu mine ca nu-s in stare de nimic.
Apoi acasa ii plang lu' sor'mea ca nu-s in stare de nimic, evident, dupa care ma duc sa imi iau un bilet la nunta unei prietene. There's a wedding boom, by the way. I'm freaking out!
Noroc ca am vorbit la telefon cu oamenii care imi gadila orgoliu cand am mai mare nevoie :d.
Si ne mutam intr-un apartament nou, cu o chirie mai mare si masina de spalat, cu king size bed si perdele colorate.
Ce groaznica is! Noroc cu mine, ca altfel, nu stiu ce m-as fi facut.

Vechii demoni

2008-03-08T21:17:00.004+02:00

M-am uitat la Prozac Nation. Nu stiu acum daca mi-a placut sau nu. Dar a adus inapoi amintiri dintr-o copilarie recenta, in care Ana era mica si rece, mare si calda, calda si trista, veche si nebuna. Cand ma priveam in oglinzi deformate, in care viata si fumul erau una, cand cosmarurile ma faceau sa traiesc inafara vietii mele, cand mama si tata si el si ele, si alti ei si alta Ana nu faceau nimic sa ma trezeasca dintr-o somnolenta greoaie, in care ma invarteam si muream si traiam si nu mai stiam sa fiu. Grozavia s-a terminat ca in film, usor si apoi brusc. Si de-atunci demonii au revenit rar si numai in vise. Ca si acum ma mai trezesc uneori obosita, ca si acum diminetinetile gri ma inspaimanta, e doar ca sa imi amintesc sa nu ma mai intorc in diminetile negre spre mov, cu gust de carti groase si migrene oribile.
Filmul e... usurel in replici, dar Cristina Ricci e faina in rolul ala, povestea e banala pentru ca o traim cu totii cate putin, dar diferit. United States of Depression e poate cea mai creativa sintagma din film (n-am mai auzit-o eu pana acum...?).
Dupa film, ma doare capul, dar lectii de demult, cu pastile roz si doctori libidinosi, ma fac sa trec peste migrena cu o portie de somn linistit. Pentru ca daca mi-am omorat demonii o data, morti sa ramana.
Ce mult a trecut de atunci, cand alta eu traia in locul Anei si imi omoram goliciunea interioara cu texte imposibile. In curand o sa fiu pregatita sa recitesc ce am scris atunci, sa ma mir si sa ma bucur ca a trecut si ca am revenit cu piciorusele pe pamant.
Intre timp, scriu, tot scriu, dar nu mai fac literatura ieftina si trista, ci texte lejere si scurte, rapoarte si cercetari, nu ma mai lamentez imposibil in pagini depresive.
Is it growing up or is it going plain?

ruralu si angajarea civica

2008-02-28T13:16:00.002+02:00

Ma doare capu' de atata neseriozitate si nesimtire pe care chiar eu le produc azi la cote nebanuite. Nush, dom'le, ce dracu sa le fac la rurali sa participe. Nu stiu si gata! Ce workshop, training, masa rotunda? Cui ii pasa? Bine, daca le dai sa mance poate vin, da de scos vreun cuvintel din gura, doamne' feri! Been there, done that.
In fine, am o maareee frustrare privind salvatu' lumii cu 5000 de dolari. Si inca si in mediu rural, unde omu ii preocupat de procu lui si de calu lui si de ploaia care vine sau ba. nah, si nu reusesc sa scot nimic care macar mie sa mi se para ca ar functiona.
Ma rog, frustrarea si mai mare vine din faptul ca... de data asta sunt singura, nu ma mai verfiica nimeni, nu ma trage nimeni de urechi daca nu scriu bine proiectu, si io o sa mooor daca nu il castig. Ma rog, nu io, self-esteemu' meu. care oricum e cam varza saracu in ultima vreme.

Professional time waster

2008-02-26T13:49:00.002+02:00

Lupta cu statistica nu s-a terminat atunci, in anul 3, sau dupa examenul de la master, sau, ma rog, candva pe drum. Excelu nu mi-e prieten, si spss nu am la birou, stata nu cunosc. drept pentru care de doua zile fac grafice. Si nici macar de-alea colorate. Urate, cu bar-uri mov. Groaznice, cu o singura variabila, si io tot fac la ele de doua zile. Acu' am renuntat un pic, poate, poate nu va mai trebui sa le fac, sau, si mai naspa, sa scriu un articol fooooarte destept despre ele ($%*&^!!!).
Procrastination is a lifestyle these days. Si eu o adepta credincioasa, OMG, da' ce te faci cand chiar tre sa faci ceva?
Am si niste cuvinte urate despre politichie, nu ca vreau sa vorbesc despre asta, dar faptul ca Nastase a inviat din morti ma amuza si ma termina psihic in acelasi timp. Asta ii din episodu cu how low can you get sau, nunatat in how low law can get. nush ce law, ca aia morala nu cred. Nah, oricum, nu e ca si cand ma asteptam la ceva bun de la psd.
Aaa, si tot din domeniu, ce cool cum ministru' muncii si a mai stiu eu cui da o lege de enerveaza populatia, si dupa aia vine sefu si zice ca nuuu, stooop. :) Da aia cu taxa ramane, chiar de dam banii inapoi pe la curti europene.
da, si porcaria cu religia in scoli, despre care tot citesc. Nah, eu am facut religie in scoala, ca nu eu decideam, ca mama, da' sper ca nu m-a tare afectat. da altii mai bine sa fie scutiti, totusi...
acestea fiind spuse, inchei. ca numa prostii vorbesc. si ma intorc la tabelele mele. si la scris. da nu azi! azi termin tabelele, ma duc acasa, maine imi doresc sa ma duc la scoala, asa, ca de ultim semestru care abia incepe.
Weekendu trecut am fost campioana la citit, ca L avea examen si mi-a acaparat laptopu' da a fost chiar bine. Pacat de carti, ca nu au fost cele mai grozave, da asta e, mi-am mai educat spiritu critic, sa taca si sa inghita, ca cine stie ce vremi vin. O sa fac un chart cu baruri roz cu verde. Si mananc chipsuri, ca sa merg degeaba la aerobic.
Cum reusesc sa nu fac nimic, nimic? Stiu io bine ca nu is singura in aceasta oala mare de lenesi, da' tot nu ma vad catarandu-ma pe altii ca sa ies din ea. ma rog, poate nu vreau sa ies din ea. Imi place lenea, imi place sa aman cat pot, sub pretextul etern ca lucrez mai bine cu 2 ore inainte de deadline. Yeah right.
Gata, fac tabele acum...

La secretariat

2008-02-13T11:11:00.003+02:00

Oare secretariat vine de la secret? Probabil. Ma duc si eu sa aflu ce note am.
Secretoasa: Da' de ce nu te-ai uitat pe internet?
Je: M-am uitat, dar nu imi arata nici o nota.
Secretoasa (ofuscata rau, aproape tipa, noroc ca era racita si n-o tinea vocea): Nu se poate! N-ai stiut tu sa te uiti! La toti le apar notele acolo, si tie nu?
Je: Mie nu.
Secretoasa:Da' cum te cheama?
Ii spun
Secretoasa: AAAAA, pai tie nu iti apar notele.
:)))))))) Nu zau! Hai serios, pana acum ce am incercat sa iti spun. In fine, imi explica oarecum ca daca am avut intrerupere de studii, nu apar, din ceva motiv dubios, desi mi-am intrerupt intreruperea de doi ani deja. Si ea tot nu e in stare sa ma puna pe listele cu ateliere sau altele. Probabil e alt secret pe care tine sa il pastreze, impreuna cu notele.
Pana la urma am aflat ca am luat 9 la metode de cercetare. Asta asa, sa nu ma dau io mare ca ma pricep la cercetare si de-astea.

Berlin Open Forum

2008-01-30T19:07:00.001+02:00

Four days of rush, in and out, on and off. The great sunny weather that didn't last still gave me that good vibe of something nice is about to start. A little bit of stress caused by being all on my own again, although I had really simple directions from Lucia, followed by a little bit of sleep.
The first night was rather weird. First, people had speeches in German, and with all the good interpreting, there was still some rupture somewhere. However, I remember facts and people: 65 nations in the neighborhood, the silent Turkish guy, the professor, the immigrant (Arabic, I guess). I remember the seconds they were all laughing and I was expecting the translation, but in the end there was no laughter on my side. The flying ashtray was indeed a proof of the bad image neighborhood. Nobody got hurt or anything, we kept on smoking out, in the street. Some immigrant kids were there, speaking a fluent German (well, that's how I imagine they were talking) and being funny, trying to scare us in a small game they improvised. Nice, good, sweet kids with no future. Sad little us, stuck on how we can save the world with few good ideas. Bullshit! They were trying to improve the things, however, belonging is an issue and migration is the anti dose. Still, they were trying to manage the migrants, to educate them and to give them a home instead of a house. Innovative, good willing projects indeed. With the consciousness that after improving someone's life, they will go away and the neighborhood will always remain a neverland.
The bear after was quite multicultural, a little bit of Luxembourg, some Belorussian experience (reminding me of Romania a little while ago), a little bit of german, italian, bulgarian episodes on the prejudices we all have about each other.
The workshop was fulfilling. Everybody talked a little bit, even I wasn't nervous, and that is huuuggeee! Active citizenship ruled the floor. :) Knocking on the table instead of applauding was weird.
And then the nice dissident from East Germany, his memories of Berlin Wall with the gay american kisses, Salinger's catcher in the rye, rock and rebellion through prison and ideology.
My Europe short films were all great. Especially "The last farm", an Icelandic film that ended tragically happy, with so much emotion embedded. It would have made my day in any situation. Some red wine in the end, too many cigarettes and small talk. A german guy speaking romanian.

And the final rainy Sunday morning. A walk in the area, a children's exposition and the plans of finally visiting Berlin. The city is nice, maybe a little too cold on me, for some reason I didn't understand. As usual, nothing too big impressed me, but a little window in the ground, showing a white full with shelves room, as a memory for burned books, and the quote from Heine, saying that the ones burning books will end up burning people (true, nevertheless).
The rest was all mine and all me, never sticking with plan. And then home, to where I can finally rest and face the problems that are always left home before any travel.
Ah,,, and the essay on point-e. Can Cultures Integrate?

And some photos: :D

The rainy Sunday morning I was talking about. And the citizens of Europe, of course.

A very glamorous room at a colorful exhibition.

Broken church. Loved it. And a very blurry view of the Berlin Wall crawlers (the crosses, the people trying to pass the wall... dead now, but there still, right in front of your eyes).
And last but not least, the white room with empty shelves, seen through a window in the floor.

Revenire

2008-01-15T21:02:00.000+02:00

Să trecem peste vacanţă şi peste cum nu am luat foc în noaptea de revelion, peste cum am făcut din noapte zi şi peste lenea post-vacanţă. Azi în drum spre birou mă opreşte o fată, că scuze, ca am timp, ca vai, mă grăbesc? Păi dacă tot m-am oprit zi acum, ce Dumnezeu? Şi începe cu ce ruşine îi e, ca ce situaţie, ca „money asking” kind of bullshit. Că stă în chirie, şi că proprietara, că chiria, că banii, că lipsa lor, că până la Mureş îi ia ocazia 10 lei,că îi la două facultăţi şi că mi-i dă înapoi (măcar asta nu am crezut, huh). Trecând peste faptul că sunt cea mai fraieră dintre fraiere şi că i-am dat 1 leu, când m-a întrebat dacă nu am mai mult i-am mai dat un leu. Noh, ata ete, tre să învăţ să spun NU! Ca pe urmă să mă întâlnesc cu Simona, să îi povestesc faza şi, ce să vezi, şi ei i s-a întâmplat la fel. Geezzz!!! Şi m-am enervat şi nervoasă am rămas. Băi, da cum naiba poţi să faci aşa ceva? Nu ştiu, câteodata nu pricep pur şi simplu cum funcţionează unele fiinţe. La dracu!

Până una alta mă târâi în autismul meu separat de autismul tuturor celorlalţi. Ioi, ce ma mai sperie lumea, inca...

A, şi mă duc la Berlin. Măcar atât.

Hibernare

2007-11-29T18:00:00.000+02:00

Ana a fost azi la scoala si s-a inscris la licenta (mda, tre sa faci cerere pentru asa ceva, ca si cand nu ar fi parcursul firesc al lucrurilor). A fost la serviciu si nu s-a certat cu nici o primarie care n-a raspuns solicitarii de informatii publice in termenul legal. A vorbit foarte putin, a scris si mai putin. A fumat si a baut cafea, a mancat si acum e in pijama. la ora 18 si 4 minute. Roboteii automatizati nu au lasat-o sa respire frigul de afara. Nu vrea sa vorbeasca cu nimeni despre nimic, pentru ca, iar, lumea pare o suma de compromisuri.
In camera asta e frig mi-e lene sa fac curat. Mi-e lene sa ies la bere, mi-e lene pana si sa merg la cabana in weekend. Nici acasa la mama nu vreau, pentru ca ar trebui sa ii povestesc ce mai fac si eu nu mai fac nimic. Am intrat oficial in perioada de hibernare.

Suedia si Danemarca - dare de seama

2007-11-25T21:24:00.000+02:00

A trecut. N-a fost rau, nici foarte bine. Am acumulat o frustrare noua (sau veche?) in legatura cu potentialitatea unui Phd, nu conteaza in ce, dar sa fie, sa nu mai intrebe lumea "de ce?". Nu stiu de ce, la naiba. In Suedia a fost cladut, am mancat cina fondue, mi s-a facut rau, am stat afara din restaurant vreo ora, am fumat putin si nu am putut sa imi termin berea. Din nou, m-a calcat pe nervi fumatul afara. La 12 noaptea dormeam, n-am putut sa petrec in clubul karlskronian (as in quite, clear, civilized, non-smoking, yes-drinking).

Apoi in Copenhaga. In prima seara am fost in Christiania, un cartier-comunitate libera, autogvernata, nemotorizat, un fel de experiment de democratie participativa, esuat as zice, dar multi nu ar fi de acord. Chestiunea a inceput prin '70 de la o comunitate hippie, indivizii vroiau sa fie liberi, verzi, comunisti (ma rog, sort of lefty stuff), autonomi, anarhisti, sa fumeze si sa nu dea seama nimanui pentru nimic. Frumos, nobil, imposibil? Nu stiu. La intrare m-au surprins focurile si cum se incalzeau oamenii in jurul lor, cica nu de firg, ci ca sa fie impreuna, ca sunt o comunitate (hmm...). "No fucking photos!" a tipat unul cand l-a izbit un blitz. Nu al meu, huh. Si intruderii de noi (vre 12 fete si un baiat) ne-am amestecat, nu ne-am mai gasit, am mai astepat, pana la urma am baut o bere in barul :)) Woodstock, unde femeile erau Yoko Ono si tipii fie vichingi fie Bob Marley wannabes. Si nah, am cerut, la sfatul unei colege, bere Christiania, dar mi-a dat tipa Tuborg, oricum, a fost cea mai ieftina bere bauta in Copenhaga, mai ieftina decat brelocul cu calutz sau decat piscatorile minuscule cu steagul Danmarcei. Oamenii dansau, cantau la acordeon, la alte instrumente pe care nush cum le cheama, pareau intr-adevar liberi si fericiti, dar vai frig mai era. Nu am putut sa termin berea, ca stateam afara, inauntru era destul de plin, si dansatorii erau dezlanati in miscari, o tipa din grup s-a trezit cu o mana in cap in incercarea unuia de a se sprijini pe ceva in momentul in care s-a urcat pe o masa. Arata a bar jegos de la noi, unde se imbata cartieristii si fac scandal, atat ca astia erau foarte pasnici. Bineinteles, fara poze. Regulile lor, satul lor, treaba lor, dar sigur ar fi fost cele mai interesante poze. Am plecat de acolo incantata ca exista realitati alternative, dar convinsa ca secolul XXI ma are toata, cu masini, cu poluare, cu tehnologie si cu toate bubele si bunele lui.

Copenhaga e un oras foarte fain, de vizitat vara. Am mers o gramada pe jos, din pacate nu am putut sa ma bucur de privelisti din cauza vantului, dar am decis ca voi reveni. Nu am mers la vestita sirena, am vazut doar un muzeu, pentru ca lunea erau inchise, si am avut doar o zi la dispozitie. Poate este de povestit, dar toate povestile palesc in comparatie cu Christiania.

Ganduri de plecare

2007-11-15T21:42:00.000+02:00

Peste trei ore plec...microbuz, avion si tren ma asteapta in vreo 22 de ore de drum. Ma simt aiurea. Pentru ca eu iar nu am prezentarea powerpoint gata, iar nu mi-am citit lucrarea sa vad si eu ce draq am scris, iar nu stiu cum o sa umplu 30 de minute de gol. Eu stiu numai sa vorbesc liber, si in nici un caz 30 de minute. Tot timpul mi-i frica tare. Pentru ca niciodata nu fac prezentari bune. Si nu suport powerpointu. Daca il am in fata, is asa terminata, si nu pot sa ma adun sa vorbesc altceva sau in plus. Is stresata si de cum o sa ma imbrac, parca nu mai imi place fusta aia, si nimic de fapt.
Si nu ma inteleg. Asa reactionez de fiecare data. De ce mai aplic la de-astea?
Probabil raspunsul va fi in alea trei zile in Copenhaga si in noaptea din Budapesta. Pana atunci insa, ma tot agit aiurea, si nu stiu in ce parte sa mai fug ca sa nu ma mai gandesc la cat de groaznica o sa fiu. Si abia astept sa scriu despre ce frumos a fost totul, inclusiv conferinta.

Revin cu amanunte, live din Suedia.

Solidaritate Romaneasca vs Companie daneza

2007-11-14T00:06:00.000+02:00

Sun, pentru a patra oara, la sterling airlines, ca sa imi schimbe un nume de pe rezervarea de zbor (ca nu mai merg cu el, merg cu ea, sor'mea). Prima data cand am sunat nu aveam cardu la mine (pentru ca nu scria nicaieri ca o asa minora schimbare costa 80 de euro). A doua oara au schimbat numele, dar nu a mers cardul (banca transilvania si explicatia lor tampita: nu fucntioneaza pe toate siturile in aceasta perioada a anului #$%^@*&!!!) . A treia oara din nou nu a mers cardul, dar au reusit cumva sa stearga si numele meu de pe rezervare si sa lase rezervarea pe numele exului (ca da, stii, el ocupa doua scaune, nah, ca de-aia merge cu low cost, sa se intinda prin avion, pe-acolo). A patra oara eram deja exasperata si incep elegant cu "you screwed up my booking". Si tipul ma intreaba daca sunt din Ro si sunt si ne conversam in romaneste si ii explic tot ce vedeti mai sus si ca operatorii, si ca banca si ca una, alta. Si el tot nedumerit, sustinea intr-una ca ok, s-a rezolvat si ca o sa imi trimita pe mail rezervarea cu numele meu si al sora-mii. Bine, ca avea o romana mai stalcita si probabil nu a facut fata debitului meu...Si eu tot de bani, ca nu pot plati cu cardul acum, si bla bla tot ce zis BT. Si mi-a facut ziua. Nu m-a mai taxat aia 80 de euro pentru schimbare. Mi-a trimis rezervarea pe mail si totul e in ordine acum, fara bani. Dupa ce am inchis telefonul numa' inimioare si flori mai vedeam, chit ca iesisem afara din birou sa ma cert cu ei si era frig ca dracu. Extaz, nu alta!
Intrebare:
Daca nu eram amandoi vorbitori de romana, ma scutea de taxa aia?
Sau e vorba de o companie respectabila care mi-a facut un discount pentru ca mi-au incurcat numele si am fost nevoita sa sun de atatea ori? Si oricum, daca era un alt operator, ar fi facut la fel?

Pentru ca, traind in Ro, am fost extaziata toata ziua de intamplare si am povestit-o in stanga si-n dreapta. Dar pana la urma ma gandesc ca e normal sa nu ma taxeze daca au gresit. Sau nu? Nu mai stiu, oricum, am senzatia ca am o perceptie usor distorsionata asupra a ceea ce e normal sa faca o firma sau whatever distribuitor de servicii cand greseste fata de client. Si din cauza asta, tin sa ii multumesc baiatului roman care e operator la sterling airlines.
Sarumana'. You made my day!

Nimic

2007-11-08T21:19:00.000+02:00

Urasc noiembrie. Si oamenii care nu imi spun nimic. Oboseala si lucrurile marunte pe care nu vreau sa le fac.

Azi nu am avut chef sa mananc cartofi prajiti. Nici cioco.
Ma enerveaza la culme Cioroianu.
Si ma doare spatele de cand am cazut anul trecut. Mi-au zis ca o sa simt cazatura aia toata viata. mai am un pic.
Weekendul viitor ma duc iar in Suedia. poate ma mai sudez acolo.
Si pe urma putin in Copenhaga si Budapesta. Si asa de tare imi doresc sa fiu incantata...
Chiar nimic, nimic, nimic...

Sex and anatomy of a non desperate housewife

2007-11-01T00:10:00.001+02:00

Playing hide and seek with John on the internet. During work, of course. We were so not being fair with whatever privacy the internet offers. Almost naked in our stupid little “who am I” game, although we knew each other for two years now (yeah, damn, I’m getting old). However, never had such fun at work before.
And I discover my questions in his characters, I see myself trying to convince him that I am not who he thinks I am, no reason, just for fun. Play hard to discover, I’d say. Hard to discover even for myself.

Sex and the City… again
He’s Carrie and I’m Miranda. He is indeed Carrie, like everyone else can be Carrie at some point in life. He is “a curly complicated gal” or whatever the masculine word is for that, contrasting with a straight hair simple girl, a whoever in the mind of the TV show obsessed person. I am just Miranda, which is great somehow but soooo disappointing for my wishful thinking. And then I get another try and I am still Miranda, and then at another test I score as Carrie and oh, my god, I need to buy new shoes kind of feeling. Nobody wants to be Charlotte, we didn’t even mention her in our silly chat. But John is so Carrie, so moody and unpredictable in a predictable manner after six seasons (or should I say two years?). And I am scared that I might be Miranda and then I wish I was Miranda but I don’t think I am… However, I would never be with a guy who’s out of my league, I could always have a baby without planning it, I would have a maid if I would afford it and so on. But I still want to be Carrie! And not because she’s the main character or something, but because she goes to the movies by herself, because she dates the city and has impracticable shoes (which I don’t usually like, but shopping is a state of mind).

Grey’s Anatomy
I am 100% compatible with Grey, Cristina and Burke. I have to pick one more time who I want to be, ‘cause the last three statements were soo predictable. Of course I pick Grey, at least she is human, although my sister says I am so Cristina at times. John wants to be Addison, but he’s Grey. Of course he’s Grey. He’s always who I want to be, or at least I perceived him as having the life that would fit me, with no unnecessary complications and all the time he needs to do whatever he wants to. I might be wrong though. And I remember him stressed out because of work, I remember that on Sunday he was in his office until late in the afternoon (not working, but still), I remember whatever makes me not envy him. I am still Grey if I want to, all sweet and somehow universal, so good and nice but so indecisive and vulnerable at times. I can be Cristina, or, should I say, I am Cristina whenever I am the “bad” Grey (as in vulnerable and weak and suicidal). I am not Burke, although I would run away from my own wedding, out of nowhere (there is no such thing as out of nowhere, there is always a somewhere there…anyhow). And I came home and took another test and it turns out I am Callie. A little bit socially retarded, but still ok, even if I have to cry a little to get what I want. Noooo, I am so not Callie. Stupid tests… I really got mad at this result!

Desperate housewife?
I only had one test, some time ago and I was Lynette. Given the Miranda result from SATC I was like, ok, I am the smart-stupid lady who ends up with things she never wanted. But John is Gaby. And then I am sooo satisfied with my Lynette. He is a little bit sluttish, a little bit amoral, but definitely passionate and beautiful, somehow strong and powerful. He says he’s Bree (geez, I hate her, he cannot be Bree) and I say he’s Susan, following the logic of being Carrie and Grey, and then, of course, he must be Susan. And then we played characters and I didn’t know who he was anymore. And he was everyone as I was just me. No characters to define me, because I then felt numb and comfortable with not being a TV show character. He was every TV character I’ve ever “met” because he knew how to make himself Gaby or Carrie or Samantha or Bree, or Addison or Meredith to me at that time. And my only question is why wouldn’t a guy want to be McDreamy, or McSteamy or Mike Delfino, or Big? I would even go for that hot guy Samantha ended up with. So, the most fun TV show characters conversation I ever had. Too bad we had to stop the thing. I was laughing at my computer like hell when an add pop up from a news website, saying “I am not paying you to surf the internet!”. that was so fun!

scop in viata

2007-10-29T20:01:00.001+02:00

cele mai populare 100 scopuri in viata!!!

Adica nu in viata as in living, but as in life :P
Am numarat cate dintre ele le-am avut macar drept scop de saptamana. 41 din 100. Ordinary din cale afara, si m-am speriat pe la 25 gasite si cand am ajuns la numarul 40 imi rodeam unghiile, ceea ce a facut totul mai funny. Oricum, am numarat si "watch Grey's Anatomy", care nici nu e scop ci fapt, am numarat doar primul "lose weight", quit smoking care nu e ceva realizabil in viitorul apropiat, si bineinteles, si eu vreau sa ma indragostesc si sa am copii,,, si alte 36 de alte lucruri mai mici sau mai mari pe care le vrea o lume intreaga.
Am fost uimita de locul 4, si tot mai cred ca multi or vrea, da' eu chiar pot... tot daca vreau, bineinteles...aaa, da, e vorba de romanul ala inceput si parasit,,, si pe urma mai era si "finish what u started" si eu tot la roman m-am gandit.

Oricum, sunt comuna. 41%... Ia numarati si voi

Reinventing a safety net

2007-10-28T22:49:00.000+02:00

Azi e cea mai lunga zi din an, aia de 25 de ore...din care am dormit vreo 10, m-am uitat la 5 episoade din Kyle XY (pe care in final nu il recomand nimanui), am mai scris cate ceva pentru lucrarea pentru conferinta din Suedia si in final, acu' 10 minute, la o tigara, am descoperit ce imi lipseste.
Aici intra povestea cu safety netu. Pentru ca ma agat de orice idee care ma mai face sa cred ca maine o sa pot face macar ce am facut azi, de nu mai mult. Pentru ca nu mai pot sa sun fostul safety net, ca sa nu ii stric ploile si apele, ca pe urma le va strica si el pe ale mele. Pentru ca inca ma mai astept ca personajele masculine din viata mea sa stea acolo cuminti si sa astepte pana decid eu ce vreau si cu cine vreau si cand vreau si mai ales unde vreau. Numai ca nu mai asteapta. Si bine fac, la dracu... acum mai si empatizez cu disparutii din lumea mea. Si uite, disparitia plasei. Si telefonul tacut, si cafea si tigari si neintelegeri cu mine insami. La un moment dat ma simteam prost ca nu sufar foarte tare dupa defunct. Dar aveam dreptate, ca nu de el aveam eu nevoie, ci de plasa aia pe care mi-o intaindea in zile lungi in care nu ma suportam. Ca azi, cand am amortit in pat, cand tot soarele de afara si toata ziua asta (probabil ultima zi frumoasa de toamna) nu a reusit sa ma faca sa ies dintr-o stare total aiurea, nu de bine, nu de rau, nu calda, nu rece, ci asa, moale si scarboasa.
Nah, acum sa ma vad facand echilibristica fara plasa. Si vezi sa nu cazi, fata, sa nu te lovesti, sau sa dai cu capu de praguri inalte daca tot esti pe funia aia.

Plus ca am decis sa sterg blogu. Mai astept o saptamana, dupa care fie incep unul nou pe care chiar il impart la lume, ca sa fiu vie online, fie ramane sters si asta a fost toata povestea cu postatu despre nimicuri.

De octombrie

2007-10-13T00:13:00.000+03:00

Mda, pentru ca ploua si e vineri si am rinichi bolnavi si Travis si e 00.14 am decis sa mai postez ceva. Asa, ca sa nu imi stearga blogu' alti copii de la alte blocuri, mai mari.

Si pentru ca a fost o vara ciudata...caldicica sentimental si fara prea mari sfortari de creier. In Suedia rece in SUA cald si tot cam asa, schimbari brutale de atmosfera si fuse orare si in capul meu, parca.

Si acum m-am intors la ce mi-era dor, asa cum fac de obicei, si tot ca un obicei, se dovedeste ca nu-mi era asa dor, ca parca iar as pleca, dar iar o sa imi fie dor si tot asa, pana explodez.

Anyways, ma gandesc sa ma las de fumat, sa nu mai mananc prostii, sa fiu mai buna, mai toleranta...nah nah nah!!!

Si aici se sfarseste povestea. Mi-e dor de Ana. Ca numa' cu ea nu ma mai intalnesc niciodata. In fine, de cand scriu proiecte nu mai pot sa scriu si bloguri

De vara

2007-06-19T15:30:00.000+03:00

Asta trebuia sa fie postul despre mine si pesonajele din serialele cu/despre/pentru femei. Dar nu imi iese. Pentru ca ii doar marti, si e asa de cald, si vaaai, mai sunt exact 9 zile pana cand plec. Mda...Si acum vad ca vine canicula... Inca ma mai prinde aici. Eh, lasa ca ma racoresc eu in Suedia, unde nici noaptea nu e asa neagra (din pacate, as zice). Si ma incalzesc la loc in State, ca deh, sa nu cumva sa ma racesc...
Da, si pentru ca deja de-o vreme numai la plecat imi sta capul, nu pot sa ma concentrez la nimic, da' chiar la nimic... Si uite, nici macar postu asta nu iese. ok, deci o sa revin la femei si seriae.

Am vazut Sex and The City de la cap la coada, cu unele repetari de episoade. Poate de-aia acum merg la un seminar cu tema "Culture and the City", ca seamana bine titlurile (hehe...). Si Carrie in sus, Carrie in jos, jurnalista, scriitoare, cu papuci multi (si de cele mai multe ori groaznici), cu Big, fara Big, cu Aidan, cu rusu ala batraior, nah, suna bine personaju'... Mai este Samantha, care e cea mai bitchy, si la propriu si la figurat, sex godess, feminist godess, PR godess si toate alea...Mai este si Charlotte, puritana obsedata de maritis, dulce, frumusica, cocheta... Si eu nu sunt nici una dintre astea. Sunt tocmai Miranda, care pe langa ca e cea mai uratica, e si obsedata de cariera, dar si singura care se pricoseste cu barbat chelner si cu copchil... Uffff, si asta nu e tot. Un test nu zice nimic, nu?
Dar...Desperate Housewives...Si acolo tot partru la numar, care mai de care mai realizate, in fond aceleasi patru tipuri de femei din Sex and The City. Adica Susan grozava si boema si, fatalitate, tot scriitoare, de data asta carti pentru copii...Gaby, fost model, un fel de Samantha mai cumintica, si cumva dublata de Edie care intruchipeaza toate relele pe care le avea Samantha in S&C. Mai este Bree, obsedata de toate cele ce tin de casa, de pete, de mancare, de praf, de florile de pe peluza (cel mai ok la personajul asta e ca devine alcoolica, nah, trebuia sa ii gaseasca ceva sa n-o mai urasca lumea asa tare). si bineintele, Lynette... desteapta grupului, carierista grupului, dar care, normal, nu? renunta la cariera pentru patru plozi plus unu de capatat si pentru un sot frustrat. Nah, si asta is io...
Asadar, am invatat pana acum ca am o chestie cu cariera, si ca e musai, musai sa am copii, ca deh, se potriveste cu caracterul... si ca o sa renunt la una, alta, pentru numitii copii.
In alta ordine de idei, recomnadati-mi un film in care personajele sa fie pe alte tipare, ca sa ma simt mai bine.
In ordinea de idei numaru' 3, pana auna, alta, plec in Suedia si dupa aia in SUA...Si e cald, si nu imi mai sta capul la munca, si stau si scriu la blogu asta, fara macar sa fiu inspirata.

Cafea si problematica gay

2007-04-24T17:43:00.000+03:00

Poveştile altora sunt simple, scurte, neesenţiale... Simţi gustul amar al cafelei, tragi cu poftă din ţigara şi asculţi...eventual notezi, oricum, te chinui să ţii minte. Sunt poveşti-experiment pentru tine, ţin loc de experienţe pe care nu crezi că le vei trăi vreodată. Poveştile astea, cu lesbiene, degete fermecate, prinţese în maşini de lux, suflete pereche şi filosofii non-androgine nu fac decât să articuleze diferenţa, unicitatea şi altceva-ul cu care ne naştem sau de care devenim capabili când standardizarea devine prea constrângătoare.

Orientarea sexuală, ca orice altă componentă identitară, este fie înnăscută, fie construită. Istoriile de mai jos au personaje a căror orientare sexuală a fost mai degrabă declanşată de anumite acţiuni, decât simţite ca înnăscute. Asta, bineînţeles, nu neagă cu necesitate un atribut înnăscut, dar latent. Dar poate fi la fel de bine vorba despre procese psihologice care să determine tendinţe şi orientări de un anume fel. Ideea că există o esenţă feminină, o reprezentare a femeii pentru sine şi de către sine, într-o lume dominată de modele impuse de un sistem patriarhal, poate avea un important efect asupra ‘diferitelor’ din punct de vedere al orientării sexuale. Astfel, o lume în care femeile îşi sunt suficiente unele altora devine plauzibilă şi minimal vorbind, probabilă.

Cofeina este şi în ciocolată caldă şi în cafea. Totul stă în cantitate. Dar ca să rămâi treaz, trebuie să vrei să rămâi treaz.

Ciocolată caldă

Eu beau cafea. Lungă, neagră. Ea vrea...se gandeşte puţin...ciocolată caldă. Şi zâmbeşte. Un copil... sau o femeie...mai bine o femeie-copil, cum altfel să îi spui la 18 ani? Cuvintele devin mecanism de apărare. 'Ce faci ?'- uri inutile, aceleaşi 'bine'-uri pe care le spunem aşa, să nu intrăm în detalii, convinşi că oricum cel ce întreabă nu aşteaptă un raspuns mai elaborat. Vorbim despre vreme, despre şcoala ei, despre şcoala mea... orice altceva decât ce mă interesează. Mi-e teamă să întreb. Dacă am prejudecăţi? Dacă spun ceva ce o va face să se simtă aiurea? Dacă se dă la mine? Dacă nu mă place? Dar de ce să nu mă placă? Dar dacă mă place? Dacă îmi va spune ce vreau să aud? Dacă, dacă, dacă... În prima jumătate de oră ne limităm la conversaţie stupidă, fără sens... O observ... cum rupe colţul plicului de zahăr, cum, aproape teatral, îşi aprinde ţigara. Cum îşi muşcă uneori buza de jos (nu ca mine, buza de sus), cum are dinţii albi şi drepţi, de reclamă, cum are părul ciufulit artistic... cum e machiată cu bleu de bebeluş la ochi, cum stă acolo, frumoasă şi parcă inutilă, răspunzându-mi cu da sau nu, cuminte. Şi...'Ce te-a convins că eşti lesbiană?'. Cum mă aşteptam: 'Mă atrag fetele.' Nuuuuuu!!! Să nu-mi facă asta. Pe net era altfel. Replicile astea stereotipe nu mă mulţumesc.

Îmi amintesc cum am dat de ea... Cum găseşti cel mai simplu categoria sexuală care te interesează? Internetul, locul (sau spaţiul? sau ce?) tuturor posibilităţilor. Avem di tăti, vorba cântecului. Femeie caut femie din oraşul Cluj Napoca. Erau cel puţin o sută de posibilităţi. Le-am selectat doar pe cele cu poză (cu groază gândindu-mă la Charlize Theron în 'Monster'). Am ales cinci, din cele ce păreau mai apropiate ca look şi descriere de ceea ce eu cunosc. Am evitat personjele cu limbaj colorat, pe cele ce căutau cupluri sau pe cele cu poze parcă luate din cine ştie ce revistă porno ieftină. Ea a rămas până la urmă singura exponentă a lesbienelor de pe net. Mi-a răspuns la e-mail, apoi am vorbit pe chat de vreo două, trei ori înainte să ne întâlnim. Am descoperit în acele discuţii un personaj fără rezerve, pe cineva atât de deschis că aproape te face să uiţi că e prima dată (sau a doua, sau chiar a treia) când faceţi schimb de cuvinte. Pe net am evitat tema mea de interes, şi anume orientarea ei sexuală, de teamă să nu pierd ceva din ce avea de împărtăşit, aşa, la o discuţie de la depărtare. Apropierea fizică însă pare să o sperie. Pe chat a insistat atât de mult să ne întâlnim, încât ideea de flirt era clară. Mă gândeam de multe ori să renunţ din acest motiv. Dar curiozitatea bate orice teamă. Şi ea ştia bine că mă interesează doar ca subiect de reportaj. În fond, orice deviere a ei de la ceea ce ar fi trebuit să se întâmple la întâlnirea noastră ar fi făcut din ea un subiect şi mai bun.

Şi după atâtea temeri şi speranţe iată-mă în postura de a nu avea ce discuta cu acestă domnişoară. Şi atunci, am început un fel de interogatoriu. La început, un subiect soft, părinţii. Se înţelege bine cu ei, au încredere în ea, are tot ce îşi poate dori de la maşină proprie (‘păi, bineînţeles că maşina mi-au făcut-o cadou de majorat!’) la excursii în diferite colţuri ale lumii (şi eu, care la anii ăştia nu am ieşit din ţară). Îşi vede cam rar părinţii, e drept, dar ce mai contează? Ei se sacrifică, muncesc mult, ea e obiectul iubirii, devotamentului şi sacul fără fund unde merg fondurile familiei, înţeleg. E copilul răsfăţat, ‘de bani gata’, pe care îl uram atât în liceu. Părinţii ştiu? ‘Ei, de ce să le spun? Cine ştie poate s-ar necăji degeaba…’. ‘Degeaba? În ce sens?’ Nu ştie, aşa crede ea că e mai bine. Că oricum, până nu va avea o relaţie stabilă nu vor avea de unde să afle.

Îmi povesteşte de prima iubire… surprize, surprize… Radu. Multe semne de întrebare pentru mine… pentru ea, acelaşi zâmbet uşor pervers pe care îl are de la începutul conversaţiei. Îşi dă seama că mă îndoiesc de lesbianismul ei şi râde. Îmi dă impresia că se joacă de-a diferiţii. Vrea să mă calmeze, îmi povesteşte de locurile pe unde a umblat unul dintre degetele acestui Radu, îmi spune că a durut rău, că a fost doar un deget şi că ea de atunci nu s-a mai lăsat atinsă de vreun băiat. Nuuuuu! Nu a fost violată, nici maltratată, nici alte asemenea. A vrut, dar a durut prea tare ca să poată suporta. Avea 15 ani atunci. Nu a ştiut de la început că e lesbiană… ştia doar ce vedea la cei din jur: că trebuie să ai un prieten frumos ca şi tine, bogat ca şi tine, deştept ca şi tine… şi gata… erai liberă să faci sex. Nu l-a iubit… îl numeşte prima iubire pentru că a fost primul cu care a avut un fel de contact sexual. Trebuia să se întâmple şi asta. Mitul actului sexual este obsedant, se pare, pentru generaţia ei.

Deget, vagin, durere, lacrimi,băiat, rău, bine, mângâieri, sărut, sex, fată. Dihotomiile caracterizează în bună măsură femeia copil din faţa mea. O întreb totuşi de iubire. Şi nu ştie. Dar vrea să ştie. Şi e convinsă că îi plac fetele, deşi eu nu mai sunt. Îmi povesteşte de o peterecere, despre şampanie roz de căpşuni, despre vârsta de 16 ani, despre începuturi… despre sărut, despre fluturaşi la stomac, despre părul ei (al celeilalte) negru, şi despre buze cărnoase a la Angelina Jolie, şi despre cum se uitau băieţii la ele.

’Momentul 0’ – aşa numeste momentul ‘hotărârii’. A hotărât atunci că e lesbiană. Întrebarea mea firească: cum, lucrurile astea se hotărăsc? Un răspuns şi mai firesc: hotărăşti să accepţi. ‘Dar nu erai atrasă de fete înainte de ‘Momentul 0’?’ Nu era nici măcar conştientă că ar putea vreodată fi atrasă de fete. Nici nu îşi imagina aşa ceva. Nu a existat posibiltatea alternativei înainte de ’Momentul 0’. A urmat o vânătoare de priviri, de atingeri şi nişte întrebări fără răspuns. Cealaltă nu răspundea, fusese doar un act mecanic si teribilist. A doua zi ea era alt om, un om cu o nouă orientare, cu ceva în plus faţă de restul.

Rolul ăsta de diferit I se potrivea. Îi plăcea la nebunie să se declare altfel, să şhocheze, să fie în centrul atenţiei cu un atribut atât de special ca lesbianismul. Încă îi place, cu deosebirea că acum colegii şi prietenii ştiu prea bine că e gay şi nu mai cer demonstraţii pe la petreceri. Poate a crescut, îmi spun. Dar mă face reprede să mă răzgândesc. Îmi spune că de o vreme se sărută cu fete şi în locuri publice, nu doar în cercul ei de prieteni. Nu îi e ruşine, din contră. Îi e puţin teamă de ce ar spune părinţii ei, dar nu destul de mult încât să renunţe la copilăriile astea.

Dragoste… au fost două relaţii până acum, de două, respectiv trei luni. Au fost şi emoţii, şi lacrimi… ca orice relatie hetero, dar mai bine, spune ea.

Sex… da, normal, îmi spune. De fapt, pentru ea sexul înseamnă un continuu preludiu, fară penetrări. Îi place, se simte împlinită. Îmi tot repetă că e ceva normal, ‘ca o relaţie obişnuită’. Încep să cred că are totuşi o problema de marginalitate din cauza orientării sexuale. Prea face eforturi să mă convingă că e normal, deşi de fiecare dată o asigur că înţeleg şi că mă interesează diferenţele în ceea ce priveşte partea tehnica a actului sexual, nu cea emoţională. Se simte marginală? Nu, se simte jignită că o întreb aşa ceva. E diferită, dar asta e tot. Oricum, nu vrea să se înscrie în turmă.

Căsătoria între homosexuali? Ar fi bine să fie legală, dar nu crede că oamenii ar privi altfel fenomenul. Nu ţine la asta, nu s-a gândit prea mult la aspecte de genul ăsta. De ce? Poate nu a ajuns în situţia în care să îşi dorească mai mult decât să-şi afişeze capriciile de adolescentă la şcoală.

Ciocolata s-a răcit. E pe jumătate băută acum. Ne luăm rămas bun. Îmi rămân în minte fragmente: un deget, durere, un sărut, un alt om, emoţii de noi începuturi, e la fel, dar mai bine, femeie cau femeie, ciocolată caldă…

Cafea neagră

Tot cafea neagră. Din nou ţigări, de data asta şi amintiri. O altă ea atrasă de ele, o nouă poveste despre normalitate şi anormalitate. O cunosc de mult. Liceul îţi oferă şansa de a cunoaşte diversitatea. Dacă o ciocolată caldă te poate purta într-o lume cumva străină, tot spre diversitate, o cafea neagră te întoarce în timp, să vezi, să-ţi aminteşti şi să nu mai critici. E schimbată acum, după patru ani. Îmi amintesc un nas cârn, încadrat de bucle castanii, o pereche de ochi mari şi negri. Văd acum un păr tuns foarte scurt, iar pe nasul cârn o pereche de ochelari cu rame negre, groase şi pătrate. Tot frumoasă, mult mai matură. Anul ăsta termină facultatea. Vrea multe, master, doctorat, burse, granturi. ‘Hai, întreabă-mă ce vrei să ma întrebi’. Mă ia prin surprindere. Nu mai există o fază de tranziţie, la ‘Ce faci?’ am răspuns când am vorbit la telefon, iar vremea…dacă aş fi crezut că există vreo şansă să stau cu fata asta la masă şi să vorbim despre vreme sau alte prostii aş fi făcut-o. Dar nu era nici o luminiţă la capătul tunelului, nici măcar o portiţă de ieşire. Îmi dă informaţia pe tavă, îmi vorbeşte ea, spune că e mai bine decât să o întreb chestii la care nu o să vrea să răspundă. Îi plac fetele de când se ştie. Abia pe la 16 ani a avut puterea să recunoască asta în faţa ei. Mult mai târziu a recunoscut şi în faţa oamenilor.

Liceul… Îşi aminteşte, îi e dor. Ieşea cu băieţi, aşa, de plictiseală. A întâlnit o fată mai mare care I-a deschis ochii, spune ea. I-a fost foarte teamă. Atât de teamă încât s-a ascuns cât a putut de bine. Atât de teamă încât a făcut sex cu un tip pentru a se convinge că e heterosexuală. Lucrurile nu sunt aşa simple. Nu contează ce vrei, ci ce este. Citea mult, mult, mult.

A ajuns la facultate… filosofie. A citit şi mai mult. A dat de literatură feministă. Studiile de gen au devenit aliatul numărul unu în lupta pentru acceptare. Pentru că da, a simţit, şi simte in continuare că nu e acceptată, că societatea asta închisă nu acceptă ‘altfel’ ci doar ‘la fel’. Nu îi e ruşine cu orientarea ei sexuală, dar nici nu o strigă în gura mare. Îi e teamă de discriminare. Oricum se simte discriminată pe criterii de gen, nu e nevoie să I se cunoască şi orientarea sexuală. În continuare studiază. Citeşte, traduce, rescrie, reinterpretează din perspectivă feministă. Munceşte mult, pune mult în munca ei… şi speră: să plece odata dracu’ din ţara asta, să invete să-I accepte pe cei ce nu vor să o accepte pe ea, să scrie o carte, să trăim într-o lume mai bună, să nu mai fie sărăcie, nici gaură în stratul de ozon, să Ea, să iubire, să fie bine.

Părinţii…nu vor să accepte şi să creadă. Dau vina pe mofturi, pe corupţie, pe societate, pe ea, pe ei, pe Iliescu, pe Ceauşescu, pe oricine şi pe orice. Psihologul nu o ajută. Nici nu are cu ce, spune ea, ştiu bine cine sunt şi ce vreau. Dar o obligă să meargă la el, să îi povestească tot felul de chestii, în speranţa că vor descoperi cine ştie ce traumă din copilărie, care să fie cauza a ‘comportamentului deviant’. Şi ei îi pare rău de bani, că mai bine şi-ar cumpăra cărţi de ei.

Sex… da, când şi cum, ocazional, dar numai cu femei… şi masturbare. E bine, dar nu ajunge. Vrea să iubeasca, să aibă familie, să aiba copii… da, cu o femeie. Ştie că în România nici într-un caz nu va rămâne. Nu îi plac relaţiile efemere pe care le are. Însă nu are de ales. Sunt nevoi fiziologice. Sexul e complet, cu tot tacâmul (mă întreb ce înseamnă asta, cât e tot tacâmul pentru lesbiene, dar ştiu că ar râde şi ar lăsa-o baltă). O văd revoltată, ca de obicei, împotriva sistemului, a comuniştilor, a legislaţiei, a oamenilor, a fiecăruia în parte şi a tuturor împreuna. Nu îmi spune că o relaţie gay e acelaşi lucru ca o relaţie hetero. Gândeşte abstract, spune că România nu e tocmai locul ideal să te naşti gay, ca ‘piaţa’ e restrânsă, trebuie să mergi pe nişe, şi nu e niciodată sigur că în ritmul în care se mişcă lucrurile nu vei da faliment. Îi e greu, dar pe de altă parte are timp să se ocupe de şcoală.

Iubire… A fost odată ca niciodată… în anul III de facultate, o bursă Erasmus, Germania, piaţă mai mare, populaţie ţintă mai numeroasă…nu a fost greu de găsit o Ea, o alter-Ea. De fapt, nu a fost gasită, ci a venit singură. Brusc, pe neaşteptate, oferindu-se să împartă umbrela cu ea într-o zi când turna cu găleata. O strângere de inimă, speranţă, atingerea mâinii şi sărutul… aşa a început, şi nici una dintre ele nu şi-a dorit să se termine. Dar anul a trecut repede, mai repde decât iubirea. Mailuri, telefoane… şi totuşi distanţa. Dar e bine, spune ea. E bine că a fost, nu că nu mai e. Şi toate trec… vrea şi ea să plece pentru totdeauna din ‘eterna şi fascinanta Românie’. Acum eu sunt cea care îi simte suferinţa ‘ca într-o relaţie hetero’. Dar e categorică, îmi spune să nu încerc să o încurajez, sau să o judec, sau să cer mai multe detalii (deşi aş vrea). E oricum peste puterea ei să mai facă faţă atâtor întrebări. Se revoltă iar… Nici nu mă mai mir. E clar că suferă de mania persecuţiei. Mă simt acuzată că am venit s-o interoghez aşa, fără drept de apel. Dar îmi trece repede. Dacă m-aş simţi aiurea pentru fiecare mică revoltă a ei aş avea resurse pentru acest sentiment întreaga viaţă.

Întrebarea de final: marginală şi diferită? DA. Marginală în primul rând pentru că e femeie, pentru că altele ca noi au acceptat să fim ‘sexul slab’ sau ‘sexul frumos’ şi parcă n-am vrut să trecem de şabloanele astea. Lesbianisnul nu o pune la marginea societăţii, ci în mijlocul ei, în mijlocul contraargumentelor teologice şi morale, cu gâtul într-o frânghie virtuală, toate astea doar pentru puterea de a accepta că eşti altfel. Căsătoria legală între homosexuali devine scop în sine pentru ea. Ar fi singurul lucru care ar duce la acceptarea de către societate a orientărilor sexuale diferite.

Din nou dorinţe. Vrea să facă voluntariat pentru sustinerea unor astfel de scopuri, un ONG privind drepturile minorităţilor sexuale, un master pe studii feministe… şi vrea. Am terminat o cafea. Aş mai cere una, aş mai asculta. Dar nu mai e timp. S-au terminat şi ţigările. Nu stiu ce îmi voi aminti din întalnirea de azi şi ce a ramas în mine de demult, din momentul în care am cunoscut-o. O simt rece, cred ca o enervează că e studiată. E greu să vad în ea un subiect de reportaj, să trec de un trecut ‘al nostru’, în care auzeam zilnic mici revolte împotriva a te miri ce şi ne luam zilnic porţia de cofeină şi tutun. Dar rămân cuvinte: filosofie, cărti, bursă, iubită, sex ocazional, masturbare (alt deget), ochelari, psiholog, mania persecuţiei.

Rezumat de viata sau Bowling alone

2007-04-23T14:09:00.000+03:00

Sunt singura in birou si ma apuca dorul de confesiune reala, catre nimeni in special, dar catre toti...
Da, ma joc singura! de-a omu' mare care stie sa faca proiecte, bugete, cercetare si sa respecte deadline-uri. Si sa ia decizii de unu singur, de capu lui,,,,Nu ma plang, ca imi place ce fac,,, dar lipsa mea de experienta ma demoralizaeza. Astazi cel putin. Si poate de fiecare data cand ma lovesc de lucruri pe care nu sunt sigura cum sa le fac, si nu am pe cine intreba... Si mai departe ce fac? Nu stiu,,, imi place ce fac acum, dar nu ma vad facand asta toata viata. Banii is ok, nu multi, nu putini. Eu tot fara casa, fara masina, cu chirie si bagaje mutate cel putin o data pe an in alta locatie, in acelasi oras in care nu mai simt ca se intampla ceva, cum simteam pe vremea studentiei. Deh, good old days...

In alta ordine de idei, mai am si o viata...Adica un prieten cu care ma vad des(si cateodata tot nu simt ca e destul) , si mai multi alti prieteni cu care nu ma vad aproape deloc (long live the messinger). Am si scoala la care merg prea putin. Si cura de slabire, si ore de aerobic, si seriale la crae ma uit, si carti pe care acum le cumpar dar nu mai apuc sa le citesc. Recunosc cu rusine ca am trei carti incepute...
De ce mi-e dor? De cand nu aveam bani sa imi cumpar carti, si tot resuseam sa le citesc, de cafea in oras la ora doua ziua, de dormit pana la 12, de stat efectiv cu oamenii importanti, fara sa ma simt cumva nevoita sa dau raportu despre ce am mai facut (pentru ca ar stii deja, asa de des ne-am intalni), de o vodca cu fanta lemon care sa imi pice bine, de blugii in care incapeam inca anul trecut pe vremea asta, de mine energica si activa, de ceilalti energici si activi. Mi-e dor sa fac voluntariat, sa scriu (nu mailuri si proiecte), sa fiu prezenta...
In fine, ma tot gandesc cu regret la situatia asta politica din Ro si mi se pare de tot rahatu, si mai trist mi se pare cumva ca toti oamenii care ies in strada (apropos de bowling alone si capital social) o fac degeaba, pentru ca la alegerile urmatoare nu vor avea cu cine vota, altii decat astia de acum...La dracu! Si io tot nu m-am hotarat sa imi fac bagajele si sa ma car...