Cafea si problematica gay

Poveştile altora sunt simple, scurte, neesenţiale... Simţi gustul amar al cafelei, tragi cu poftă din ţigara şi asculţi...eventual notezi, oricum, te chinui să ţii minte. Sunt poveşti-experiment pentru tine, ţin loc de experienţe pe care nu crezi că le vei trăi vreodată. Poveştile astea, cu lesbiene, degete fermecate, prinţese în maşini de lux, suflete pereche şi filosofii non-androgine nu fac decât să articuleze diferenţa, unicitatea şi altceva-ul cu care ne naştem sau de care devenim capabili când standardizarea devine prea constrângătoare.

Orientarea sexuală, ca orice altă componentă identitară, este fie înnăscută, fie construită. Istoriile de mai jos au personaje a căror orientare sexuală a fost mai degrabă declanşată de anumite acţiuni, decât simţite ca înnăscute. Asta, bineînţeles, nu neagă cu necesitate un atribut înnăscut, dar latent. Dar poate fi la fel de bine vorba despre procese psihologice care să determine tendinţe şi orientări de un anume fel. Ideea că există o esenţă feminină, o reprezentare a femeii pentru sine şi de către sine, într-o lume dominată de modele impuse de un sistem patriarhal, poate avea un important efect asupra ‘diferitelor’ din punct de vedere al orientării sexuale. Astfel, o lume în care femeile îşi sunt suficiente unele altora devine plauzibilă şi minimal vorbind, probabilă.

Cofeina este şi în ciocolată caldă şi în cafea. Totul stă în cantitate. Dar ca să rămâi treaz, trebuie să vrei să rămâi treaz.

Ciocolată caldă

Eu beau cafea. Lungă, neagră. Ea vrea...se gandeşte puţin...ciocolată caldă. Şi zâmbeşte. Un copil... sau o femeie...mai bine o femeie-copil, cum altfel să îi spui la 18 ani? Cuvintele devin mecanism de apărare. 'Ce faci ?'- uri inutile, aceleaşi 'bine'-uri pe care le spunem aşa, să nu intrăm în detalii, convinşi că oricum cel ce întreabă nu aşteaptă un raspuns mai elaborat. Vorbim despre vreme, despre şcoala ei, despre şcoala mea... orice altceva decât ce mă interesează. Mi-e teamă să întreb. Dacă am prejudecăţi? Dacă spun ceva ce o va face să se simtă aiurea? Dacă se dă la mine? Dacă nu mă place? Dar de ce să nu mă placă? Dar dacă mă place? Dacă îmi va spune ce vreau să aud? Dacă, dacă, dacă... În prima jumătate de oră ne limităm la conversaţie stupidă, fără sens... O observ... cum rupe colţul plicului de zahăr, cum, aproape teatral, îşi aprinde ţigara. Cum îşi muşcă uneori buza de jos (nu ca mine, buza de sus), cum are dinţii albi şi drepţi, de reclamă, cum are părul ciufulit artistic... cum e machiată cu bleu de bebeluş la ochi, cum stă acolo, frumoasă şi parcă inutilă, răspunzându-mi cu da sau nu, cuminte. Şi...'Ce te-a convins că eşti lesbiană?'. Cum mă aşteptam: 'Mă atrag fetele.' Nuuuuuu!!! Să nu-mi facă asta. Pe net era altfel. Replicile astea stereotipe nu mă mulţumesc.

Îmi amintesc cum am dat de ea... Cum găseşti cel mai simplu categoria sexuală care te interesează? Internetul, locul (sau spaţiul? sau ce?) tuturor posibilităţilor. Avem di tăti, vorba cântecului. Femeie caut femie din oraşul Cluj Napoca. Erau cel puţin o sută de posibilităţi. Le-am selectat doar pe cele cu poză (cu groază gândindu-mă la Charlize Theron în 'Monster'). Am ales cinci, din cele ce păreau mai apropiate ca look şi descriere de ceea ce eu cunosc. Am evitat personjele cu limbaj colorat, pe cele ce căutau cupluri sau pe cele cu poze parcă luate din cine ştie ce revistă porno ieftină. Ea a rămas până la urmă singura exponentă a lesbienelor de pe net. Mi-a răspuns la e-mail, apoi am vorbit pe chat de vreo două, trei ori înainte să ne întâlnim. Am descoperit în acele discuţii un personaj fără rezerve, pe cineva atât de deschis că aproape te face să uiţi că e prima dată (sau a doua, sau chiar a treia) când faceţi schimb de cuvinte. Pe net am evitat tema mea de interes, şi anume orientarea ei sexuală, de teamă să nu pierd ceva din ce avea de împărtăşit, aşa, la o discuţie de la depărtare. Apropierea fizică însă pare să o sperie. Pe chat a insistat atât de mult să ne întâlnim, încât ideea de flirt era clară. Mă gândeam de multe ori să renunţ din acest motiv. Dar curiozitatea bate orice teamă. Şi ea ştia bine că mă interesează doar ca subiect de reportaj. În fond, orice deviere a ei de la ceea ce ar fi trebuit să se întâmple la întâlnirea noastră ar fi făcut din ea un subiect şi mai bun.

Şi după atâtea temeri şi speranţe iată-mă în postura de a nu avea ce discuta cu acestă domnişoară. Şi atunci, am început un fel de interogatoriu. La început, un subiect soft, părinţii. Se înţelege bine cu ei, au încredere în ea, are tot ce îşi poate dori de la maşină proprie (‘păi, bineînţeles că maşina mi-au făcut-o cadou de majorat!’) la excursii în diferite colţuri ale lumii (şi eu, care la anii ăştia nu am ieşit din ţară). Îşi vede cam rar părinţii, e drept, dar ce mai contează? Ei se sacrifică, muncesc mult, ea e obiectul iubirii, devotamentului şi sacul fără fund unde merg fondurile familiei, înţeleg. E copilul răsfăţat, ‘de bani gata’, pe care îl uram atât în liceu. Părinţii ştiu? ‘Ei, de ce să le spun? Cine ştie poate s-ar necăji degeaba…’. ‘Degeaba? În ce sens?’ Nu ştie, aşa crede ea că e mai bine. Că oricum, până nu va avea o relaţie stabilă nu vor avea de unde să afle.

Îmi povesteşte de prima iubire… surprize, surprize… Radu. Multe semne de întrebare pentru mine… pentru ea, acelaşi zâmbet uşor pervers pe care îl are de la începutul conversaţiei. Îşi dă seama că mă îndoiesc de lesbianismul ei şi râde. Îmi dă impresia că se joacă de-a diferiţii. Vrea să mă calmeze, îmi povesteşte de locurile pe unde a umblat unul dintre degetele acestui Radu, îmi spune că a durut rău, că a fost doar un deget şi că ea de atunci nu s-a mai lăsat atinsă de vreun băiat. Nuuuuu! Nu a fost violată, nici maltratată, nici alte asemenea. A vrut, dar a durut prea tare ca să poată suporta. Avea 15 ani atunci. Nu a ştiut de la început că e lesbiană… ştia doar ce vedea la cei din jur: că trebuie să ai un prieten frumos ca şi tine, bogat ca şi tine, deştept ca şi tine… şi gata… erai liberă să faci sex. Nu l-a iubit… îl numeşte prima iubire pentru că a fost primul cu care a avut un fel de contact sexual. Trebuia să se întâmple şi asta. Mitul actului sexual este obsedant, se pare, pentru generaţia ei.

Deget, vagin, durere, lacrimi,băiat, rău, bine, mângâieri, sărut, sex, fată. Dihotomiile caracterizează în bună măsură femeia copil din faţa mea. O întreb totuşi de iubire. Şi nu ştie. Dar vrea să ştie. Şi e convinsă că îi plac fetele, deşi eu nu mai sunt. Îmi povesteşte de o peterecere, despre şampanie roz de căpşuni, despre vârsta de 16 ani, despre începuturi… despre sărut, despre fluturaşi la stomac, despre părul ei (al celeilalte) negru, şi despre buze cărnoase a la Angelina Jolie, şi despre cum se uitau băieţii la ele.

’Momentul 0’ – aşa numeste momentul ‘hotărârii’. A hotărât atunci că e lesbiană. Întrebarea mea firească: cum, lucrurile astea se hotărăsc? Un răspuns şi mai firesc: hotărăşti să accepţi. ‘Dar nu erai atrasă de fete înainte de ‘Momentul 0’?’ Nu era nici măcar conştientă că ar putea vreodată fi atrasă de fete. Nici nu îşi imagina aşa ceva. Nu a existat posibiltatea alternativei înainte de ’Momentul 0’. A urmat o vânătoare de priviri, de atingeri şi nişte întrebări fără răspuns. Cealaltă nu răspundea, fusese doar un act mecanic si teribilist. A doua zi ea era alt om, un om cu o nouă orientare, cu ceva în plus faţă de restul.

Rolul ăsta de diferit I se potrivea. Îi plăcea la nebunie să se declare altfel, să şhocheze, să fie în centrul atenţiei cu un atribut atât de special ca lesbianismul. Încă îi place, cu deosebirea că acum colegii şi prietenii ştiu prea bine că e gay şi nu mai cer demonstraţii pe la petreceri. Poate a crescut, îmi spun. Dar mă face reprede să mă răzgândesc. Îmi spune că de o vreme se sărută cu fete şi în locuri publice, nu doar în cercul ei de prieteni. Nu îi e ruşine, din contră. Îi e puţin teamă de ce ar spune părinţii ei, dar nu destul de mult încât să renunţe la copilăriile astea.

Dragoste… au fost două relaţii până acum, de două, respectiv trei luni. Au fost şi emoţii, şi lacrimi… ca orice relatie hetero, dar mai bine, spune ea.

Sex… da, normal, îmi spune. De fapt, pentru ea sexul înseamnă un continuu preludiu, fară penetrări. Îi place, se simte împlinită. Îmi tot repetă că e ceva normal, ‘ca o relaţie obişnuită’. Încep să cred că are totuşi o problema de marginalitate din cauza orientării sexuale. Prea face eforturi să mă convingă că e normal, deşi de fiecare dată o asigur că înţeleg şi că mă interesează diferenţele în ceea ce priveşte partea tehnica a actului sexual, nu cea emoţională. Se simte marginală? Nu, se simte jignită că o întreb aşa ceva. E diferită, dar asta e tot. Oricum, nu vrea să se înscrie în turmă.

Căsătoria între homosexuali? Ar fi bine să fie legală, dar nu crede că oamenii ar privi altfel fenomenul. Nu ţine la asta, nu s-a gândit prea mult la aspecte de genul ăsta. De ce? Poate nu a ajuns în situţia în care să îşi dorească mai mult decât să-şi afişeze capriciile de adolescentă la şcoală.

Ciocolata s-a răcit. E pe jumătate băută acum. Ne luăm rămas bun. Îmi rămân în minte fragmente: un deget, durere, un sărut, un alt om, emoţii de noi începuturi, e la fel, dar mai bine, femeie cau femeie, ciocolată caldă…

Cafea neagră

Tot cafea neagră. Din nou ţigări, de data asta şi amintiri. O altă ea atrasă de ele, o nouă poveste despre normalitate şi anormalitate. O cunosc de mult. Liceul îţi oferă şansa de a cunoaşte diversitatea. Dacă o ciocolată caldă te poate purta într-o lume cumva străină, tot spre diversitate, o cafea neagră te întoarce în timp, să vezi, să-ţi aminteşti şi să nu mai critici. E schimbată acum, după patru ani. Îmi amintesc un nas cârn, încadrat de bucle castanii, o pereche de ochi mari şi negri. Văd acum un păr tuns foarte scurt, iar pe nasul cârn o pereche de ochelari cu rame negre, groase şi pătrate. Tot frumoasă, mult mai matură. Anul ăsta termină facultatea. Vrea multe, master, doctorat, burse, granturi. ‘Hai, întreabă-mă ce vrei să ma întrebi’. Mă ia prin surprindere. Nu mai există o fază de tranziţie, la ‘Ce faci?’ am răspuns când am vorbit la telefon, iar vremea…dacă aş fi crezut că există vreo şansă să stau cu fata asta la masă şi să vorbim despre vreme sau alte prostii aş fi făcut-o. Dar nu era nici o luminiţă la capătul tunelului, nici măcar o portiţă de ieşire. Îmi dă informaţia pe tavă, îmi vorbeşte ea, spune că e mai bine decât să o întreb chestii la care nu o să vrea să răspundă. Îi plac fetele de când se ştie. Abia pe la 16 ani a avut puterea să recunoască asta în faţa ei. Mult mai târziu a recunoscut şi în faţa oamenilor.

Liceul… Îşi aminteşte, îi e dor. Ieşea cu băieţi, aşa, de plictiseală. A întâlnit o fată mai mare care I-a deschis ochii, spune ea. I-a fost foarte teamă. Atât de teamă încât s-a ascuns cât a putut de bine. Atât de teamă încât a făcut sex cu un tip pentru a se convinge că e heterosexuală. Lucrurile nu sunt aşa simple. Nu contează ce vrei, ci ce este. Citea mult, mult, mult.

A ajuns la facultate… filosofie. A citit şi mai mult. A dat de literatură feministă. Studiile de gen au devenit aliatul numărul unu în lupta pentru acceptare. Pentru că da, a simţit, şi simte in continuare că nu e acceptată, că societatea asta închisă nu acceptă ‘altfel’ ci doar ‘la fel’. Nu îi e ruşine cu orientarea ei sexuală, dar nici nu o strigă în gura mare. Îi e teamă de discriminare. Oricum se simte discriminată pe criterii de gen, nu e nevoie să I se cunoască şi orientarea sexuală. În continuare studiază. Citeşte, traduce, rescrie, reinterpretează din perspectivă feministă. Munceşte mult, pune mult în munca ei… şi speră: să plece odata dracu’ din ţara asta, să invete să-I accepte pe cei ce nu vor să o accepte pe ea, să scrie o carte, să trăim într-o lume mai bună, să nu mai fie sărăcie, nici gaură în stratul de ozon, să Ea, să iubire, să fie bine.

Părinţii…nu vor să accepte şi să creadă. Dau vina pe mofturi, pe corupţie, pe societate, pe ea, pe ei, pe Iliescu, pe Ceauşescu, pe oricine şi pe orice. Psihologul nu o ajută. Nici nu are cu ce, spune ea, ştiu bine cine sunt şi ce vreau. Dar o obligă să meargă la el, să îi povestească tot felul de chestii, în speranţa că vor descoperi cine ştie ce traumă din copilărie, care să fie cauza a ‘comportamentului deviant’. Şi ei îi pare rău de bani, că mai bine şi-ar cumpăra cărţi de ei.

Sex… da, când şi cum, ocazional, dar numai cu femei… şi masturbare. E bine, dar nu ajunge. Vrea să iubeasca, să aibă familie, să aiba copii… da, cu o femeie. Ştie că în România nici într-un caz nu va rămâne. Nu îi plac relaţiile efemere pe care le are. Însă nu are de ales. Sunt nevoi fiziologice. Sexul e complet, cu tot tacâmul (mă întreb ce înseamnă asta, cât e tot tacâmul pentru lesbiene, dar ştiu că ar râde şi ar lăsa-o baltă). O văd revoltată, ca de obicei, împotriva sistemului, a comuniştilor, a legislaţiei, a oamenilor, a fiecăruia în parte şi a tuturor împreuna. Nu îmi spune că o relaţie gay e acelaşi lucru ca o relaţie hetero. Gândeşte abstract, spune că România nu e tocmai locul ideal să te naşti gay, ca ‘piaţa’ e restrânsă, trebuie să mergi pe nişe, şi nu e niciodată sigur că în ritmul în care se mişcă lucrurile nu vei da faliment. Îi e greu, dar pe de altă parte are timp să se ocupe de şcoală.

Iubire… A fost odată ca niciodată… în anul III de facultate, o bursă Erasmus, Germania, piaţă mai mare, populaţie ţintă mai numeroasă…nu a fost greu de găsit o Ea, o alter-Ea. De fapt, nu a fost gasită, ci a venit singură. Brusc, pe neaşteptate, oferindu-se să împartă umbrela cu ea într-o zi când turna cu găleata. O strângere de inimă, speranţă, atingerea mâinii şi sărutul… aşa a început, şi nici una dintre ele nu şi-a dorit să se termine. Dar anul a trecut repede, mai repde decât iubirea. Mailuri, telefoane… şi totuşi distanţa. Dar e bine, spune ea. E bine că a fost, nu că nu mai e. Şi toate trec… vrea şi ea să plece pentru totdeauna din ‘eterna şi fascinanta Românie’. Acum eu sunt cea care îi simte suferinţa ‘ca într-o relaţie hetero’. Dar e categorică, îmi spune să nu încerc să o încurajez, sau să o judec, sau să cer mai multe detalii (deşi aş vrea). E oricum peste puterea ei să mai facă faţă atâtor întrebări. Se revoltă iar… Nici nu mă mai mir. E clar că suferă de mania persecuţiei. Mă simt acuzată că am venit s-o interoghez aşa, fără drept de apel. Dar îmi trece repede. Dacă m-aş simţi aiurea pentru fiecare mică revoltă a ei aş avea resurse pentru acest sentiment întreaga viaţă.

Întrebarea de final: marginală şi diferită? DA. Marginală în primul rând pentru că e femeie, pentru că altele ca noi au acceptat să fim ‘sexul slab’ sau ‘sexul frumos’ şi parcă n-am vrut să trecem de şabloanele astea. Lesbianisnul nu o pune la marginea societăţii, ci în mijlocul ei, în mijlocul contraargumentelor teologice şi morale, cu gâtul într-o frânghie virtuală, toate astea doar pentru puterea de a accepta că eşti altfel. Căsătoria legală între homosexuali devine scop în sine pentru ea. Ar fi singurul lucru care ar duce la acceptarea de către societate a orientărilor sexuale diferite.

Din nou dorinţe. Vrea să facă voluntariat pentru sustinerea unor astfel de scopuri, un ONG privind drepturile minorităţilor sexuale, un master pe studii feministe… şi vrea. Am terminat o cafea. Aş mai cere una, aş mai asculta. Dar nu mai e timp. S-au terminat şi ţigările. Nu stiu ce îmi voi aminti din întalnirea de azi şi ce a ramas în mine de demult, din momentul în care am cunoscut-o. O simt rece, cred ca o enervează că e studiată. E greu să vad în ea un subiect de reportaj, să trec de un trecut ‘al nostru’, în care auzeam zilnic mici revolte împotriva a te miri ce şi ne luam zilnic porţia de cofeină şi tutun. Dar rămân cuvinte: filosofie, cărti, bursă, iubită, sex ocazional, masturbare (alt deget), ochelari, psiholog, mania persecuţiei.