Vechii demoni

M-am uitat la Prozac Nation. Nu stiu acum daca mi-a placut sau nu. Dar a adus inapoi amintiri dintr-o copilarie recenta, in care Ana era mica si rece, mare si calda, calda si trista, veche si nebuna. Cand ma priveam in oglinzi deformate, in care viata si fumul erau una, cand cosmarurile ma faceau sa traiesc inafara vietii mele, cand mama si tata si el si ele, si alti ei si alta Ana nu faceau nimic sa ma trezeasca dintr-o somnolenta greoaie, in care ma invarteam si muream si traiam si nu mai stiam sa fiu. Grozavia s-a terminat ca in film, usor si apoi brusc. Si de-atunci demonii au revenit rar si numai in vise. Ca si acum ma mai trezesc uneori obosita, ca si acum diminetinetile gri ma inspaimanta, e doar ca sa imi amintesc sa nu ma mai intorc in diminetile negre spre mov, cu gust de carti groase si migrene oribile.
Filmul e... usurel in replici, dar Cristina Ricci e faina in rolul ala, povestea e banala pentru ca o traim cu totii cate putin, dar diferit. United States of Depression e poate cea mai creativa sintagma din film (n-am mai auzit-o eu pana acum...?).
Dupa film, ma doare capul, dar lectii de demult, cu pastile roz si doctori libidinosi, ma fac sa trec peste migrena cu o portie de somn linistit. Pentru ca daca mi-am omorat demonii o data, morti sa ramana.
Ce mult a trecut de atunci, cand alta eu traia in locul Anei si imi omoram goliciunea interioara cu texte imposibile. In curand o sa fiu pregatita sa recitesc ce am scris atunci, sa ma mir si sa ma bucur ca a trecut si ca am revenit cu piciorusele pe pamant.
Intre timp, scriu, tot scriu, dar nu mai fac literatura ieftina si trista, ci texte lejere si scurte, rapoarte si cercetari, nu ma mai lamentez imposibil in pagini depresive.
Is it growing up or is it going plain?