Povești second-hand: Fasole, copiii și poporul

Fasole e un câine pe care nu-l cunosc. Dar povestea asta mi-a fost livrată pe facebook chat și telefon, în direct,  în felul acela care te trezește brusc într-un alt film, în care nu ți se pare potrivit să te găsești.

Alba Iulia, oraș mic și liniștit, Ardeal, oameni molcomi și cumsecade (chiar, cum se cade?). Ai zice (eu ziceam…) că e un loc perfect pentru crescut copii. Încă nu a început școala. Copiii sunt pe la bloc, cu cretă, minge, elastic și ce mai fac ei zilele astea. Și cu un lighean pentru spălat câinele Fasole. Un cârd întreg de copii de diverse dimensiuni, nu prea mari.

Și…

Zarvă mare, schelălăit de câine și plânsete de copii. Gălăgie extremă pentru ora de liniște. Cristina iese și ea afară să vadă ce se petrece. Primul gând, evident, e că un câine mușcă un om. Ceea ce face din asta un fel de știre, pentru că aici, omul dorea să muște câinele. Copiii urlă, dar apucă să îi spună Cristinei printre sughițuri că un om, bunic de copilă aflată taman la fața locului, l-a smuls pe Fasole din brațele unui băiat și a zis că îl omoară (ulterior am aflat că și pe câine și pe băiat, dar acest amănunt e deja third hand). Copiii urlau în cor, omul a dat cu cățelul de pereți ceva vreme, în fața copiilor, după care a dispărut, cu tot cu cățel. S-au adunat oamenii ca la circ, respectiv ca la copiii urlători. Și nimeni nu făcea nimic. Sau ba da, niște pensionari făceau ceva. Respectiv le ziceau copiilor să plece să plângă pe la alte blocuri. Nici eu, nici Cristina nu știm ce au văzut exact copiii ăia și ce a făcut omul cu câinele Fasole. Dar plângeau deja de o oră întreagă. Cu cădere de calciu și hohote puternice pe alocuri. Trebuie că erau speriați rău, că altfel nu îmi pot imagina. Aveau 7,8, 10 ani, nu erau din ăia care plâng numai pentru că plâng ăilalți de lângă ei și se formează un trend. Fetița al cărei bunic tocmai dorea să îl extermine pe nenorocitul de Fasole plângea mai abitir ca toți și își cerea scuze de la alți copii pentru ce face bunicul ei. Cristina a sunat la Poliție, eu mândră că am o sora justițiară am susținut-o până la capăt. În așteptarea Poliției, copiii îi spuneau omului criminal și că va merge la închisoare și nepoțica omului își punea mâinile la urechi să nu audă. Mă doare pe dinăuntru un pic când îmi imaginez asta. Cristina îi spunea că nu va păți nimic bunicul, dar că trebuie să știe că nu e frumos ce a făcut. Nu știu dacă a ajutat. Bătrânii se plângeau de copii (că fac gălăgie) și de Fasole, care cică lătra la ei (deci să moară, nu?).  

A venit Poliția și taberele erau acolo. Pensionari vs. Copii. Și Cristina mea cu telefonul, singura care a dat declarații. Și dovada, omul s-a șters de sânge pe cabina telefonică. Și copiii care se bucurau că ei au câștigat, nu bătrânii. Și care i-au mulțumit Cristinei. Între timp, apar părinți de pe la job-uri. Aud ce se întâmplă și nu intervin cu nimic. Nu li se pare nimic în neregulă că pruncii lor tocmai au fost abuzați psihic. Nu li se pare nimic greșit că un cineva decide el așa să șocheze niște copii omorând un câine. Indiferent dacă în final a făcut-o sau doar a amenințat cu asta. Își iau copiii în casă să le dea de mâncare și să scape de vacarmul de afară. Atât. Poliția… cică erau niște domni amuzați. Cristina a declarat și s-a retras în casă. A auzit că omul ar fi primit o amendă. Măcar atât. Bătrânii au continuat să se plângă – copiii fac gălăgie și câinii latră. 

Cristina se teme că s-a pus rău cu toți vecinii, se teme că omul denunțat îi va face ceva și de-astea. Pe bună dreptate, poate. De asta e complicat să iei atitudine, dacă ar fi simplu, ar face-o mai mulți. Nu toți sunt făcuți pentru justiție socială (să fie justiție animală în cazul acesta?). Dar Cristina mea e și asta mă face să mă simt mai bine relativ la viitor.

Nu mai știm azi dacă Fasole e încă în viață. Ar fi trebuit să facă baie, copiii erau pregătiți să îl aranjeze. Nu știm nici câți părinți s-au revoltat și câți a zis că astea-s mofturi de copii. Nu știm (încă, that is!!!) ce face Primăria din Alba în privința câinilor comunitari. Nu știm nici câți copii visează în noaptea asta câini schelălăind loviți de oameni.

Un om deștept mi-a zis odată că poziția oamenilor față de câinii comunitari îți dă indicii foarte clare despre poziția acelorași oameni față de alte chestiuni de politică publică. Dacă un câine mușcat de om e o știre, un câine mușcat de om în fața unor copii ar trebui să fie cel puțin un semnal de alarmă. Și deși mi-a devenit drag Fasole, asta nu e despre drepturile animalelor la viață. E despre cum îți educi copiii, e despre imaginile și normele cu care îi obișnuiești de mic, e despre violență împământenită, e despre valori și despre atitudini. Și e trist.

My New York

My New York is not your New York (most probably). It's a bridge and dog, some kids yelling in a train, a soaking wet me unable to figure out the map, an inspired rap rhyme in the subway, a beer on the fire escape, a coffee and cigarette by the fire hydrant of some posh non-smoking co op building on the Upper West Side, a backyard in Brooklyn. Many new people I just met and already liked. Stories. Empowerment. Being poor is not a crime. The anonymity of myself and the others. Phone banking, door knocking, outreaching. Hectic lifestyles. Barefoot in the sand. Bumper cars. Jadu. A flying ass fuck. Story of my life. A warm blanket after a rainy day. The feeling you get when you pass the Empire State Building and those people try to hunt you to buy a ticket. Direct action. Very direct action. Some more direct action. Yeeeei!!! Being able to take part on a public hearing on the minimum wage, even if I am not a citizen of that particular state or country. A passover like a Woody Allen movie (make that two). A bar and another bar. And some other bar. A green flyer. A powerpoint presentation. Bird dogging. Do you know how to get there? No. Red wine. Beer. One at a time. Oh, you don't wanna see this, or that, or that other tourist place? Nope. Buy souvenirs. You know they expect you too. Post on facebook, check in to places. Report. Daily and overall. Report. Report some more. Take the A and then the G and then the 1 and then switch to 6. Get off there! No, not there, there! Oh, your English is very good! I don't understand you! Well, I don't understand you either! 

3 weeks is not nearly enough for knowing NYC. I only have this feeling of it, but I am afraid my observation may not be valid. However, it is what it is, one cannot change the feeling of something. 



The wealth gap. It is so obvious when you pass through Upper Manhattan towards East Harlem. Here you have huge residential skyscrapers with doormen at work and a few blocks upper you have latino music on the streets, public housing developments, 99 cents stores and local bodegas. As you walk downtown to uptown, you pass the suits, the dresses, the fancy dogs, right next to regular dressed people taking photos (tourists, one can assume) and some other people not taking photos (locals, should they be?). There’s plenty of diversity and plenty of stories. People just speak to each other. You can hear someone’s story just because you sit next to them in the subway or in a queue. I can sense optimism and social trust, they say it is just New York, a cosmopolitan place where there’s room for everyone, one way or another. I couldn’t sense racism, but they say it is internalized and very present. They call it structural. It made me think I might somehow be a racist myself, even if not by choice but by ignorance. I still hope it is not the case, though.

Brooklyn has a different flavour. It looks more european to me, in some way. If I ever lived in NYC (which I sort of hope it will somehow happen to me during this lifetime), I think I’d like to live in Brooklyn. I cannot actually put my finger on what it is about Brooklyn that I like. I just do. It made me feel safe and somehow at peace.
Queens, they say, has the most diverse communities. Except that for me it felt just the same as Harlem, but with different residential places, much smaller houses. And at sone point, Queens looks like a suburb.
Bronx was something else. High rise apartment buildings and that's pretty much it. I did not see the violence. I can only assume that where there are plenty of people living together, conflict is inherent.

This is one unfinished blog post. I started it while in NYC. Now I am back to Romania, with many lessons learned and even more questions unanswered. However, I had six amazing weeks in the US. The 3 weeks in NYC were defo a highlight. But not the only highlight. I need more highlights ... It's been a week now since I am back here. I have mixed feelings regarding my wanting to somehow go back there, go somewhere else in the world or staying here... In the meantime, I've learnt for sure that what I do is what I want to do and there's nothing else in the world I would rather do (and now with even better methods). Which I sort of knew... but it is a great feeling :)

To be continued (whenever I feel like, that is). I must write about the professional side, which was, once again, amazing.
      

A doua săptămână de proteste. Mituri și reacții personale

Am intrat în săptămâna a doua de proteste. În ciuda numeroaselor încercări de politizare a mișcărilor din Piața Universității, se scandează în continuare ”PDL, USL, aceeași mizerie”. Și pe bună dreptate. Pentru că piața știe ce vrea. Asta, din nou, în ciuda încercărilor de decredibilizare a protestelor datorită faptului că nu există un mesaj unitar. Sigur că fiecare om neafiliat politic care iese din casă zilele astea are propria-i motivație. Una peste alta, dacă te duci în piață, fie ca și observator sau gură-cască, e imposibil să nu vezi că punctul comun al tuturor scandărilor și revendicărilor care circulă este o mare greață față de actuală clasă politică în întregimea ei. Nu înțeleg de unde vine pretenția ca piața să vină cu soluții, revendicări clare și eventual recomandări de politică publică. Mi se pare suficient ca piața să strige ce doare: că sunteți corupți, domnilor politicieni, că ne-am săturat de atitudinea asta de acceptare tacită a corupției ca și când asta ar fi norma nescrisă a democrației românești și nu exemple răzlețe amendate de justiție. Și nu doar PD-L are corupți, ci, așa cum piața strigă, nu au fost uitați nici USL-ul și marii corupți care-l compun. Este evident ce vrea piața, nu înțeleg ce nu se înțelege: reformarea clasei politice!

Din televizor nu reiese însă clar acest lucru. După ce am protestat o săptămână alături de oameni neafiliați politic, simt că lucrurile o iau razna în Parlament. Isteria opoziției mă calcă pe nervi mai tare decât nesimțirea puterii. Îi detest în egală măsură și pe unii și pe ceilalți.

După o săptămână de proteste, partidul de guvernământ a venit joi cu o poziție oficială. Nefericit moment, tocmai în ziua în care opoziția a organizat un miting în București. Permiteți-mi să mă simt ofensată. Eu, cetățean nepartizan plătitor de taxe, pot să protestez cât vreau, că nu mișc partidul de guvernământ să îmi arunce altceva decât injurii. Se mobilizează opoziția, iese și PD-L la televizor. Mai mult, iese și Băsescu, care alege să tacă laș, să pretindă că nu-mi aude nemulțumirile. Așa mă transformă, din nou, într-un cetățean turmentat, dar care merge totuși conștiincios la vot de fiecare dată, chiar și pentru a face floricele din ștampile cu ”votat”, ca să nu-mi fure careva votul.

Demiterea lui Baconschi e prima veste bună pe săptămâna asta. Sper să nu fie și ultima. Piața mai vrea demisii. Eu personal aș vrea mai mult decât atât. Nu am trăi într-o lume mai bună dacă politica din România ar scăpa de unii precum Năstase, Remeș, Ridzi și alți mari corupți? Nu îi țin minte pe toți, că sunt atâția încât au devenit normalitate. Cert e că aparțin ambelor tabere.

Odată cu asumarea personală a ieșirii în Piața Universității, mi-am asumat încă niște lucruri. Primul, și cel mai important din punctul meu de vedere, e că protestul meu e pentru fond, nu pentru forme. În fond, vreau stat de drept. Știu că ocupația de oengist îți dă șanse mult mai mari decât alte ocupații să te frustrezi cu privire la gradul de respectare a legilor din țara asta. Tot timpul ne lovim de nerespectarea legilor 544/2001 și 52/2003, de tot felul de avize date fără temei legal, nu sunt publice contracte plătite din banul public. Și nu de ieri, de azi. Asta mă revoltă și mă face să merg la protestele cu care rezonez. Din punctul meu de vedere, Piața Universității de acum e suma protestelor la care am participat de-a lungul timpului.

În al doilea rând, mi-am asumat niște consecințe, oricare ar fi ele. Nu vreau să câștige USL alegerile, anticipate sau nu. Nu vreau să le câștige nici PD-L. Va fi una din două. Din păcate. În schimb, nu voi face niciun fel de calcul electoral în ceea ce privește votul meu. Și dacă nu aș fi ieșit în stradă, aș fi fost o ipocrită.

Există, relativ la proteste, multe lucruri pe care media le face să pară altceva decât sunt.

Mitul I – violențele

Eu am mers pentru prima dată în piață duminică, 15 ianuarie, și de atunci în fiecare zi. Sunt întreagă fizic, nu m-a bătut nimeni, nici nu m-a percheziționat nimeni. Nu am plecat nici mai repede, nici mai târziu decât alții. Cunosc câțiva care au fost căutați în genți și alții care au fost loviți de jandarmi. Nu cunosc pe nimeni dintre cei care au cauzat scandal și violență. Cred că s-a exagerat peste măsură privind violențele. Nu cred că a fost nimic de necontrolat. Într-adevăr, se strigă în piață că Jandarmeria apără hoția. Nu sunt neapărat de acord. Din experiența mea de opt zile, pot să spun cu toată convingerea că simpla prezență în piață nu va duce la capete sparte și arestări. Restul e scandal mediatic.

Mitul II – ieșitul în stradă dăunează imaginii României

În aceeași ordine de idei, ocuparea Wall Street a dăunat imaginii SUA, indignații din Madrid au dăunat imaginii Spaniei, protestele din Budapesta au dăunat imaginii Ungariei. Imaginea din mintea/opinia cui, până la urmă? De cine ne tot ferim aici și pentru cine încercăm să fabricăm povești frumoase cu stabilitate economică, bunăstare și democrații veritabile? Din punctul meu de vedere, protestul de stradă nu face altceva decât să pună și cetățenii români pe lista lungă a cetățenilor nemulțumiți din alte state din UE sau de aiurea. Personal înțeleg că deciziile economice de criză și măsurile de austeritate sunt necesare, dar nu voi înțelege niciodată derapajele autoritare ale statelor din vremuri de criză. În speță, comasarea alegerilor pe fondul crizei economice este profund nedemocratică. Am fost în Parlament în 22 decembrie 2011 și este unul dintre principalele motive care m-a scos în stradă în ultimele zile.

Mitul III – iese cine are șosete rupte sau nu are de lucru acasă

Asta vine la pachet cu tendința presei de a intervieva în special cetățeni din grupurile marginale și/sau vulnerabile, că deh, bâlbâielile sunt mai interesante și stârnesc zâmbete. Eu, vorbind cu o domnișoară de la Realitatea, am fost întrebată de ce am lacrimi în ochi. De frig, de-aia. Domnișoara ar fi vrut să smulgă o poveste lacrimogenă. Așa se face. Lacrimile vând, foamea vinde, aburii de alcool vând și ei. Îmi pare rău, în piață sunt și oameni care nu vin acolo pentru că nu au ce mânca acasă sau pentru că nu au un job. Există niște tâmpiți ca mine, care merg acolo în numele unor valori. Unii care formează o clasă de mijloc, foarte puțin reprezentată la nivel demografic, dar foarte prezentă în piață. Eu plec de la birou în jur de 19.00, direct în piață. Da, pentru că îmi pasă, pentru că sunt o romantică idealistă care vrea să schimbe lumea. Suntem mai mulți. Ce bine!

Ce urmează?

La nivel de consecințe, mizele mele sunt altele decât demisia lui Băsescu singură. Minimal vorbind, speram, la începutul săptămânii trecute, să li se facă frică politicienilor de cetățeni. Pe parcursul acestei săptămâni de proteste am ajuns la concluzia că de fapt vreau curățarea partidelor. A tuturor partidelor. Vreau să văd și pădurea, nu doar uscăturile.

Partea cea mai frumoasă e că am trăit aceste revolte, că am fost vie, că am simțit că lucrurile se mișcă și că nu sunt singură. Când te găsești cu unii care cred ca și tine, da, lumea poate se îngustează, dar devine mai bună. Când vezi că mai sunt unii cu coloană vertebrală, nevânduți nimănui, care scandează pentru ei înșiși și nu pentru un partid sau altul, lucrurile par mai normale. Nu pot decât să mă bucur că am trăit protestele de acum. Nu regret nicio clipă că am fost acolo și merg și mâine. A fost obositor dar simt că a meritat. Nu din cauza consecințelor, ci pe palierul afectiv. Aveam nevoie să am încredere în niște necunoscuți indignați. Celor ce nu au ieșit nu pot să le reproșez prea multe. Presa a generat panică și neîncredere în proteste. În plus, cei care au stat în casă sunt probabil mulțumiți cu ceea ce au. Să nu pretindă altfel. Că și eu reciclez, și eu plătesc bilete de autobuz, taxe și impozite și merg la teatru. Dar civismul e mai mult decât atât. Și nemulțumirile trebuie spuse cu voce tare. Până ne aude cineva.

Eu sunt in strada in fiecare seara. Apolitic si pasnic

Despre proteste am scris aici, reflecta ceea ce cred si cum ma simt relativ la proteste. La nivel personal, marturisesc ca sunt obosita de nu mai pot, dimineata vin la birou, pe la 19.00 seara plec in piata, pe la 22-23.00 ma duc acasa si pana pe la 2-3 noaptea citesc bloguri si statusuri si sharuiesc chestii. Imi pare rau ca unii si altii ne pun etichete. Eu stau in zona fantani, unde oamenii zambesc si sunt pentru reformarea de fond a clasei politice si nu doar pentru inlocuirea coruptilor de acum cu la fel de coruptii din opozitie. Suntem pasnici si e un sentiment foarte placut :). Despre cum ma simt acum, dupa atatea zile, va spun in weekend, cand voi apuca.

Aici gasiti poza de profil pentru facebook si scriptul pentru blogul vostru, pentru a publica mesajul "Daca va pasa, iesiti din casa!". 

Drama cercetătorului amator - o documentare

Aşadar, iar lucrez la o cercetare. Şi sunt în faza aia penibilăăă, care mi se întâmplă de fiecare dată, când cu câteva zile înainte de a trimite materialu la tipografie fac nişte crize surori cu apocalipsa şi mi se pare (adică nu mi se pare, chiar aşa e de data asta) că numai tâmpenii am scris, că materialu nu e bun de nimic, că io nu sunt bună de nimic, că îmi dau demisia şi nu mai scriu niciodată niciun rând de nimic policy related. Dar acum mi se important că, finalmente, observ şi io un pattern comportmental când fac cercetare şi simt nevoia să îl documentez pentru ca data viitoare să fiu mai pregătită psihic (aham, right!).

Pe paşi, lucrurile se desfăşoară în următorul fel:

1. Tema - la început pare genială, ţi se pare că gata, ţi-ai descoperit bucata de policy pe care vrei sa te duci de acum înainte, mamă, cât de grozav e...

2. Literatura - descoperi nişte autori supertari pe temă, citeşti de nu mai poţi, găseşti chestii foarte faine, te gândeşti ce bine poţi să aplici modele pe cazul tău, totul pare de vis, o să fie o mare chestie în domeniu...

3. Metodologia - designul e frumuşel, ţi se pare inteligibil şi aplicabil, dar încep dubiile....

4. Datele - aici deja se împart apele - dacă ai calitative, sunt şanse să fie încă bine, da io nu prea lucrez cu metode de-astea... la cantitative, iar se împart puţin apele, dacă tu culegi datele sunt încă şanse, chiar cu multe non-răspunsuri, da sunt cumva... dacă tre să scotoceşti în lume după date...aia avem, aia nu găsim, aia o putem lua de la eurostat, cealaltă de la INS, pe România nu putem aplica aia că nu ştim nimic etc. Noh pe aici devine un pic aiurea...

5. Începi să scrii analiza... azi poate fi bine, mâine mai puţină inspiraţie, poimâine revine etc. Şi scrii de nebun, te mai poticneşti, una, alta... Între timp ţi-e deja clar că pe subiectul respectiv nu mai scrii vreodată sau alegi alte metode, alte variabile, altceva, totul ar fi altfel dacă ai lua-o de la început...

6. And then the hell breaks loose, că nimic nu mai e bine, că nu iese, că nu bate, că nu e nici pe departe ce trebuia să fie! Totul e de căcat, metodologia e proastă, tâmpiţii care culeg date îs, evident, nişte tâmpiţi, datele îs de căcat, România e de căcat şi mai ales tu, eşti un mare bou/vacă!

7. Vrei să ştergi tot, să pleci în lume, îţi vine să vomiţi când tre să deschizi documentul cu pricina, şi ţi se pare că toţi ceilalţi din lume ştiu foarte bine subiectul şi or să te întrebe de x, de y, de z şi tu proasta lumii n-o să ştii ce să zici, o să te încurci, o să îţi dai arama de libertariană pe faţă, o să faci feţe feţe şi o să te strâmbi, o să gesticulezi exagerat (ei, asta faci oricum!).

8. Se mai uită cineva pe material, mai dă un feed back, mai editează, tu mai faci o criză, mai pui un studiu de caz, o sare, un piper... tot absolut penibil ţi se pare, da îl dai în tipar că ce dracu să îi mai faci...

9. Lansezi povestea, îi dai drumu la copchil, îl prezinţi la lume. Nobody usually gives a shit! Nu te întreabă nimeni cine ştie ce prostii la care te-ai gândit tu înainte sau cum ai calculat nush ce indicatoru vieţii şi că de ce aşa şi nu altfel. Nope! Cause people don"t know shit! Şi chiar dacă ştiu, nu ţin aşa de mult să îşi impună ideile lor şi să te dărâme...Dar te stressezi de-ţi crapă capu până în ultimul moment...

10/1. Trece, ca toate... uiţi, în amintirea ta totul a fost ok şi aşa cum trebuia să fie. Nu ai schimbat fundamental lumea şi nici nu ai venit cu recomandări de policy nemaiauzite şi nemaivăzute...dar ai fost de bun simţ, ai spus lucruri ok etc. Desigur, în scurt timp începi alt proiect, tre să faci alt studiu. Şi revine ciclul.

Întotdeauna mi se întâmplă la fel! De vreo 5 ani încoace, cu precizarea că la început nu scriam singură singurică la studii mari, dar drama era fix la fel în capul meu... Ţin minte că o dată când trebuia să prezint o lucrare la o conferinţă în Suedia am plâns ca proasta la telefon cu mama până când s-o enervat aşa de tare că mi-o zis să nu mă mai duc dacă aşa mari suferinţe îmi provoacă. Şi atunci o fost un fel de moment cheie în care mi-am dat seama că îmi place cumva să trec prin toată chestia asta, că mă provoacă aşa cum nimic altceva din toate câte le fac pe post de ONGistă nu mă mulţumeşte mai tare decât să văd io singură cum se leagă lucrurile şi ce se întâmplă dincolo de evidenţa de pe stradă sau din presă. Deci un fel de s&m research related...

Şi ca să zic de cazul de faţă, acum ma chinuie un raport pe ocuparea tinerilor pe piaţa muncii şi desigur că am crezut vreo săptămână că o să aplic la un job la DG Employment şi că flexicuritatea mi s-a părut o chestie rezonabilă, apoi m-am enervat că nu ştiu nici măcar cât la sută din GDP merge pe măsuri active de ocupare în ro. Acum sunt înainte de tipografie, încă mai am o groază şi nimic nu are sens. Dar despre căutatul de sensuri, cu altă ocazie...

Acum vreau doar să treacă luna iunie cu bine, să dorm o săptămână întreagă şi să am chef să mă bucur de contexte sociale distractive.

Melc, melc - mutat, mutanţi, mutatis mutandis

melcul...
Cu casa în spate, cum ar fi... aşa mă simt, deja de o lună sunt aici, în casa asta cu termopane şi gresii şi faianţe şi alte acareturi mai acătării, vis a vis de un bloc în care stau oameni importanţi şi cu sri-ul ascultând telefoane despre cafele, natură, reuniune de 10 ani de când am terminat liceul, sex, pantofi pentru nuntă, sandale, concediu, cand vii acasa, ce ai mâncat, când ai mâncat, hai să bem o bere. Şi altele pe care le-am zis zilele astea via telefon.
M-am aranjat cu dulap şi pat şi aproape toate cele şi încă tot nu e comfy enough. Încă mă duc de tembelă noaptea să vad dacă e închisă uşa. Sau butelia, sau vreun buton la aragaz (btw, am un aragaz care se numeşte Metalica :)).

mutatul
M-am plictisit/săturat un pic de nomadismul ăsta, de chirii care durează un singur an, de mutat căţei şi purcei şi tot ce mai aduni într-un an, tot ce ikea a livrat cuminte întru bunăstare şi confort, de cărţi care se adună fără să le mai poţi citi, de haine care se înghesuie nepurtate în dulapuri mici, mici, numai aşa, de dragul de a mai da un ban pe încă ceva ce n-o să porţi prea des, pentru că vara nu mai e vară şi iarna nu îţi place şi rochiile se adună şi se declară fericite că wow, ai purtat-o pe aia neagră de vreo 3 ori şi pe aia albastră de 2. Ai uitat de aia gri, că nah, era de anul trecut şi restul te arată grasă (dar nu eşti tu de vină, dragă, ele, rochiile sunt de vină, şi blugii şi cizmele şi dresurile şi şosetele şi tricourile şi leggingşii! nu tu!).

mutanţii
Povestea cu umeraşele e mai simpatică, te zgârie de fiecare dată când deschizi duplapul, îţi amintesc că sunt şi rochii de vară, cu dungi şi cu buline şi frumuşele, da' păcătoase, că ba sunt prea decoltate, ba prea lungi, ba prea scurte, unele prea largi şi majoritatea prea strâmte, cu bretele sau fără. Oricum, astea de vară sunt faine. Dar nu poţi să le porţi! Că ele nu sunt de vină, dar nu prea vin bine cu tenişi - şi oricum e prea cald! - şi cu sandale arată prea nu ştiu cum şi oricum, tu ai 2 bucăţi de sandale, unele roz şi unele crem şi rochiile sunt toate din alt film, alb cu verde sau negre sau oricum, dar nu purtabile cu încălţările din dotare. Din nou, Ana, nu tu eşti de vină! Tu eşti ok, da? Ah, şi balerinii care te jenează orice ar fi şi oricum am încerca să întoarcem lucrurile în favoarea lor, parcă nu se poate şi nu se poate... Am şi un story cu un sacou, foarte frumos, purtat o dată acu vreo 2 ani sau naiba ştie când, poate spre niciodată cumva. Şi mai am un sacou cumpărat dintr-o mare şi fundamentală eroare de judecată dreaptă. Sau trebuie să îmi cumpăr ochelari, să mă edific chiar din incinta magazinului ce NU trebuie achiziţionat.
Dar cea mai plăcută companie din această nouă locuinţă tot papucii sunt. Ei stau sub masă, călăriţi unii peste alţii, de diverse forme şi culori, pe lângă fieru de călcat haine şi fieru de călcat părul şi aparatul de smuls părul şi aparatul de uscat părul - wow, am trei bucăţi aparate care au legătură cu păr, hmmm, what does that say about me? Aşa, şi papucii ăştia sunt în marea lor majoritate tenişi şi adidaşi - acum număr, staţi să vedem - 7 bucăţi... 2 le port, 5 la păstrare. Mai am cizme, 2 bucăţi - s-a purtat aia fără toc, da la iarnă vreau altele, claaar? De sandale am zis deja şi balerini 2 bucăţi, purtate ocazional mai ales dacă iau taxi. Plus una bucată pantofi cu mare toc, purtaţi la evenimente cu ţinută obligatorie şi înjuraţi pe toată durata purtării. Nu mai zic nici de intenţii caritabile din care se adună o singură punguţă cu vreo 3 chestii, pentru că nah, sunt ale mele toate şi le vreau. Chiar dacă nu le port. Chiar dacă nu am loc de ele. Chiar dacă mă enervează şi că nu le port şi că nu am loc de ele.

mutatis mutandis
Aşadar, m-am mutat, toate sunt, după cum se vede mai sus, la locul lor :)). Mutatis mutandis, e ca atunci când îţi cumperi poşetă nouă şi ţi se pare că mamăăă, câte buzunăraşe şi buzunărele şi cum o să ţi le găseşti tu pe toate în 2 secunde, că de acum sigur, te organizezi şi va funcţiona, că te ajută infrastructura. Şi impresia durează... până când chiar trebuie să scoţi chei, telefon, portmoneu, cartelă de metrou etc. Ţigările se găsesc repede. Cu bricheta am în continuare o problemă.

The end
Gata, mă duc să îmi fac o listă cu ce mai vreau de la Ikea şi să caut o rochie nouă pentru marea chestie de 10 ani de la sfârşitul liceului.